Pe 21 august 1988, un camion plin cu 63 de persoane, printre care multi copii, pleaca din judetul Bacau spre Harghita, pentru culesul cartofilor.
Soferul decide sa mearga pe drumul forestier Darmanesti – Covasna, unul foarte greu. La ora 19.10 se rastoarna in apa Uzului. In accident pier 27 de suflete. 23 dintre acestea sunt coborate la cele sfinte pe 25 august, in cea mai mare inmormantare colectiva din istoria Romaniei.
21 august 1988. Vremurile-s grele. Oamenii vor sa munceasca, sa mai adune un ban.
In Faraoani, Valea Mare ori Orbeni se stie ca pe seara va veni un camion ce va transporta persoane din judetul Bacau spre Harghita, acolo unde culesul cartofilor e in toi. Se ve merge cu mic, cu mare. ”Copiii erau bucurosi. Multi dintre ei nu plecasera, niciodata, de acasa si, pentru ca ne aflam in plina vacanta, parintii au fost de acord sa-i lase intr-un fel de tabara”, isi aminteau, peste 30 de ani, supravietuitorii.
Nelu Ciceu, om simplu, unul dintre supravietuitori, povesteste, pe podul blestemat, cum s-au petrecut lucrurile. Repeta, aproape obsesiv, ”Toti aveam nevoie de bani, era saracie mare”
Se aduna multa lume: 63 de persoane. Camionul nu e autorizat sa transporte atatea suflete, asa ca se ia decizia de a se merge pe un drum forestier, Darmanesti – Covasna, pe Valea Uzului, nu pe asfalt, pentru a ”dribla” Militia. ”In masina, cei mici cantau, dansau. Era mare veselie”, rememoreaza cei ce aveau sa traiasca. La 19.10, dupa ce se trece un pod, soferul observa ca din fata vine o ”Dacia” de culoare rosie. Locul e ingust, dar crede ca va avea loc sa treaca. Trage de volan dreapta, malul se surpa. Pentru ca s-a plecat pentru 10 zile, in spate are si o remorca, plina cu hainele oamenilor. Aceasta cade in rau, de la o inaltime de opt metri. Antreneaza si camionul care, plin cu oameni, se rastoarna in Uzun.
Tragedia e de nedescris. Se aud tipete, oamenii-s prinsi sub fiarele contorsionate ale ”Saviemului”. Unii pier atunci, pe loc, altii, la spital. Se da alarma, primii care ajung la fata locului sunt cei dintr-o tabara aflata la cativa kilometri distanta. Tarziu, soseste si o macara. Sunt 27 de morti! Cadavrele-s duse la morga din Bacau, ranitii, la spitalul din Moinesti. ”Am intrat in salonul mare, unde i-am spovedit si i-am impartasit pe toti. Barbati si femei, de 50-60 de ani, dar si copii de 13-17. Toti cu fetele arse de soare, de la munca campului, cu palmele crapate, privirea pierduta si neincrezatoare. In timp ce scriam lista cu numele lor, o fata cu mainile tinute in semn de implorare si cu vocea tremuranda, mi-a adresat aceasta intrebare: <<Unde este mama mea? N-ati auzit de cutare? Unde este>>?…Am ramas mut o clipa, dar am avut puterea sa adaug: <<O voi cauta! Dansa, insa, nu mai era printre vii>>”, spune, la peste 30 de ani de la tragedie, preotul Ioan Purcar, din Moinesti, unul dintre supravietuitori.
E jale male la Faraoani, pe 25 august 1988. 23 de suflete pleaca la Domnul
Comunistii trebuie sa musamalizeze totul. Prim-secretarul de la ”judeteana” il anunta pe Nicolae Ceausescu. Minimizeaza, insa, tragedia. Dictatorul vrea ca nu cumva inmormantarea sa se transforme intr-o actiune de protest. In Faraoani, fiecare si-a piedut pe cineva drag, oamenii mergeau la munca, timpurile-s cele mai grele din istoria noastra. Asa ca permite ca la ingropaciune sa asiste cat mai multi preoti. Cei de prin partea locului sunt catolici, vin multi prelati. ”Le dati popi, zahar si ulei. Dar ii filmati”, suna sinistra comanda. Adica rudele sa primeasca ceva pentru a nu putea comenta nimic, sa aiba din ce face pomana, decedatii sa plece de pe aceasta lumea crestineste, dar oamenii sa fie supavegheati, ca nu cumva sa…
Pe 25 august 1988, in Faraoani are loc cea mai mare si mai neagra inmormantare colectiva din istoria noastra: 23 de sicrie, unele cu corpurile unor copilasi nevinovati, sunt puse in semicerc, in fata bisericii. Ceilalti patru plecati, ortodocsi, sunt coborati la cele sfinte la Orbeni. E jale mare. ”Imi amintesc un fluviu de procesiuni ce se cobora de pe toate ulitele. Ce era sa le spun? Le-am vorbit despre suferinta mai mare a unui nevinovat, Iisus”, rememoreaza PS Petru Gherghel, cel care a oficiat slujba acum 30 de ani. In sat, s-a dat zahar si ulei. Si orez, pentru pilaful de la poamna…Securisti in civil au impresurat locul. Da, inmormantarea este filmata, iar azi exista imagini de atunci, desi pare greu de crezut, daca ne gandim la conditiile socio-politice de atunci! Nimeni nu se razvrateste, totul e negru, totul e cernit, cine are gand de proteste? Sunt coroane, lacrimi. Cei mai mici nu inteleg ce s-a petrecut. Au stat mult timp in picioare, au obosit, se reazema de sicriele in care odihnesc cei dragi…
La 30 de ani de la tragedie, preotul Ioan Purcaru, unul dintre supravietuitori, le vorbeste rudelor, chaiur pe locul unde, pe 21 august 1988, s-a petrecut tragedia
”Am stat in coma, cu un picior fracturat. Dar bunul Dumnezeu m-a ajutat sa-mi revin”, spune Iacinta Pal Ciuraru (acum Farcas), una dintre supravietuitoare. Porta prenumele sfintei de la Fatima. ”Am fost scoasa ultima din apa. Langa mine, multe dintre prietene erau deja moarte. Le priveam, dar pentru ca eram prinsa sub obloane, nu puteam face nimic”, mai spune ea.
Comunistii musamalizeaza totul. In Occident, tinerii se drogau si piereau. Asta trebuia sa se stie. La noi, copii mergeau la munca si mureau pe drumuri forestiere, pentru ca incercasera sa castige un ban, ascunzandu-se de autoritati. Asta nu trebuia sa se afle. Dar cei din partea locului nu uita. De fiecare data, pe 21 august, merg pe Valea Uzului, la locul blestemat, si aprind o lumanare. Si azi, piloanele de beton de pe marginea drumului, da, cele rupte de ”Saviem” in 1988, sunt smulse. Asa, ca o aducere aminte…
