vineri, 29 martie, 2024

Dan Horgan : Mosii de iarna sau sambata mortilor

Distribuie:

Publicat:

Sâmbăta Moşilor de Iarnă prima dintre cele şapte sâmbete ale morţilor din an,sărbătoare ce cade înaintea lăsatului sec de carne pentru Postul Mare în care în toate bisericile ortodoxe se pomenesc pe toţi cei care au trecut pragul lumii de dincolo.

Moşii de iarnă este semnalul de începutul a pleiadei Sîmbetelor morţilor care se vor încheia înainte de Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, în Sîmbăta lui Lazăr, şi în ajunul Intrării Domnului în Ierusalim, ziua Floriilor. Sâmbăta de Paşti, a opta în ordinea numărătorii, este Sîmbăta lui Iisus Hristos mort, care va învia pentru răscumpărarea neamului omenesc din moarte spre viaţa veşnică. Mai găsim alături de Moşii de Iarnă, Moşii de Vară în sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt şi Moşii de Toamnă în prima sâmbătă a lunii noiembrie.

   De astăzi se încep pregătirile pentru intrarea în Postul dinaintea Învierea Domnului. Rudele decedaţilor merg la cimitir unde împodobesc mormintele cu flori, aprind lumânări şi tămâie, împart colivă şi pachete cu alimentele preferate de defunct, alimente ce au fost în prealabil sfinţite la slujba de pomenire de la biserică.

De Moşii de Iarnă, de regulă, se dau de pomană sarmale, plăcintă, vin, colivă, colaci şi fructe împreună cu două lumânări, care au rolul de a lumina calea şi de a încălzi sufletele răposaţilor. În trecut, fiecare săteancă cu frică de Dumnezeu, ducea şi lăsa la biserică un colac, o lumânare şi o sticlă de vin şi lăsa un vas plin cu făină albă de bună calitate, ,,cât pentru o prescură”, şi şapte sau cinci ouă, iar la ultima pomenire, colac, vin şi lumânare.

De „Moşi“ pot fi pomeniţi doar cei care au trăit în armonie cu rânduielile bisericeşti. Nu pot fi pomeniţi sinucigaşii, pentru că prin fapta lor, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu.

     Bătrânii satului îşi amintesc ca Moşilor de iarnă erau numiţi Moşii de piftii sau sâmbăta piftiilor. Este singura zi în care se mănâncă răcitură sau piftie. Cele rămase pe a doua zi erau aruncate sau oferite ca hrană porcilor pentru a nu se îmbolnăvi de friguri, pe timpul verii, toţi cei din casă.

    Pe tot parcursul anului, în ritul ortodox românesc există 20 de zile de Moşi. Cuvîntul „moşi“ vine de la „strămoşi“, şi face referire la persoanele trecute la cele veşnice. Cu apelativul „moşi“ sînt numiţi nu doar morţii, ci şi principalele sărbători ce le sînt consacrate, precum şi pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Moşi amintim: „Moşii de primăvară“ (de Măcinici), „Moşii de vară“ (sîmbăta dinaintea Rusaliilor), „Moşii de toamnă“ (în prima sîmbătă din luna noiembrie), „Moşii de iarnă“ (sîmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne).

     În fiecare anotimp avem câte o sărbătoare în care cinstim pe cei adormiţi pe lângă „Moşii de iarnă“ (sîmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne), „Moşii de primăvară“ (de Măcinici), „Moşii de vară“ (sîmbăta dinaintea Rusaliilor), „Moşii de toamnă“ (în prima sîmbătă din luna noiembrie).

     Pentru cei ce nu ştiu încă, coliva, se prepară din grâu sau arpacaș fiert în amestec cu zahăr, cu miere şi cu arome. Ea simbolizează trupul celui trecut în nefiinţă, iar legănarea vasului cu colivă  în sus şi în jos pe braţe pe timpul cântării ,,Veşnică pomenire” reprezintă legătura sufletească a celor vii cu cel adormit. Bobul de grâu din colivă este simbolul învierii morţilor, Aşa cum grâul este semănat şi rodeşte, la fel şi trupul omului îngropat va învia „întru nestricăciune“ cum propovăduiesc Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel. Dulciurile şi aromele adăugate în prepararea coliva, simbolizează virtuţile celui adormit şi ale sfinţilor invocaţi în rugăciune. Coliva se orneaza cu o simpla cruce făcută din bomboane, miez de nucă, pătrățele din ciocolată. Acele colive care printr-un patetism al ornării și al excesului de zel depus prin imagini care mai de care mai cromatice sau mai contrastante, de fapt scuzați exprimarea tautologică și pleonastică, frizează ridicolul. Deoarece coliva este o ofrandă plină de smerenie adusă de credincioși la biserică spre sfințire, în cinstea sfântului zilei sau pentru ușurarea sufletelor celor răposați, de păcate și scoaterea lor din osânda veșnică și nicidecum un act de fală sau de laudă. Nu trebuie să uitam că lauda și trufia l-a pierdut pe Lucifer…

    În practica bisericii coliva a fost introdusă după minunea sfântului Teodor Tiron, săvârșită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a postului mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). Nu mult după aceasta, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor a fost rânduită în calendar în prima sâmbătă a Postului Mare (mai precis pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397)). De atunci și până astăzi, în prima sâmbătă a Postului Mare, se face pomenirea morților și pomenirea Sfântului Teodor Tiron.

    Prescura sau colacul, aduse la slujba de parastas, făcute tot din grâu ca şi coliva, păstrează, aceiaşi simbolistică ritualică. În unele zone ale ţării, colacul şi prescura se numesc chiar ,,parastas”.
Vinul dus la biserică şi aflat pe masă alături de colivă şi de colac, se stropesc în formă de cruce, coliva şi mormântul. Acest obicei este preluat din vechile ritualuri romane de înmormântare, legate de cultul morţilor, numite „libaţiuni”, adică stropire sau vărsare ritualică. Însă, în practica noastră creştină, vinul este simbolul uleiului aromat cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte de către femeile mironosiţe. Vinul şi pâinea sunt elementele specifice Tainei Sfintei Împărtăşanii iar lumânările care se înfig în prescuri şi în colivă simbolizează jertfa pentru cel adormit.

     Să ne rugăm la bunul Dumnezeu să nu dăm uitării aceste obiceiuri frumoase!

                                                                                                                Dan Horgan

Bibliografie:
– Adrian Fochi – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Arthur Gorovei. – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura, Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.                              
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005
– Romulus Antonescu – Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. 1997
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Simion Florea Marian, Trilogia vieţii, Bucureşti Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională 1995
– Tudor Pamfile, ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

 

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img