Aceasta mare sarbatoare este ultima din toamna, cea de Sfantul Andrei fiind prezentata ca un „cap de iarna”. Despre Sfantul Andrei spun legendele ca acesta ar fi fost trimis in „taramurile lupilor”, in misiunea de crestinare unde a fost insotit si calauzit in teritoriile dacice de Marele Lup Alb.
Legenda Lupului alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzator de asemanatoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta isi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Marii Negre (actuala Insula a Serpilor). In fiecare toamna, Apollo se retragea in misterioasa tara a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducatorul acestora denumit si Lycantropul, Lupul Alb, divinitate respectata cu sfintenie de catre stramosii nostri drept protector si salvator in clipe de cumpana. El ar fi avut darul de a vindeca rani si prin rugaciuni „de a lega gura lupilor”, aparandu-i pe oameni si vitele lor. Lupul a fost intotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun ca Marele Lup Alb, considerat capetenia lupilor, ar fi fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Aceste calitati mitice nu i-ar fi putut fi atribuite daca identitatea simbolica intre daci si lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectiva.
Vechile legende spun ca un preot al lui Zamolxe a renuntat de bunavoie si pentru totdeauna la infatisarea de om in favoarea celei mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un lup, un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului.
In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Astfel, ori de cate ori dacii se aflau in primejdie, lupii le sareau in ajutor. Urletul Marelui Lup Alb era de ajuns si de oriunde ar fi fost, lupii se adunau in haita sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa era si judecatorul lor, pedepsind lasii si tradatorii. Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din aceasta zona, singurul care nu poate fi imblanzit sau dresat. Razboinicii neinfricati se identificau cu acesta, numindu-se ei insisi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii, sadind in inima lasilor samanta neincrederii fata de Marele Zeu, reusesc totusi sa se infiltreze in randurile lor. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie, iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor.
Lupii, cati au mai scapat se retrag in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zamolxe se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in suflet cum geto-dacii sunt infranti de romani din cauza tradarii.
Lupul, datorita ferocitatii lui si a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat in sud-estul Europei. Stramosii nostri, dacii si daco-romanii au facut din acest animal un adevarat cult magico-mitologic din care s-au mai pastrat pana la mijlocul secolului trecut unele reminiscente etnografice si folclorice.
Despre vestitul steag al dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, nu e doar un simbol din regnul animal, ci insasi esenta religiei noastre stramosesti. Aparitia lui stralucitoare semana panica si groaza printre dusmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. Purtat de stegar in goana calului, aerul care patrundea prin gura larg deschisa a lupului scotea sunete suieratoare, insotite de zgomotul solzilor care se loveau intre ei. Luptatorii purtau pe fata masti de lup sau de urs inspaimantandu-i pe dusmani cu strigate ingrozitoare.
Noaptea de 29-30 noiembrie, este intr-un fel echivalentul autohton arhaic al noptii de Halloween fiind conceputa ca sabat al strigoilor si al lupilor. Acum spiritele ies in lume, lupii vorbesc cu grai omenesc si spun lucruri ingrozitoare, iar cei care vor fi atacati in aceasta noapte se vor transforma in varcolaci. Calendarul pagan ascuns strategic in spatele celui crestin consemneaza multe zile ale lupilor, una dintre ele fiind si Sf. Andrei. Se presupune ca vechile credinte si ritualuri ale populatiei precrestine au fost inglobate in noua religie. Astfel unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sf. Andrei este momentul in care se dezlantuie fortele malefice, dusmanii traditionali ai taranului. Fie ca sunt oameni (strigoii vii sau cei morti), fie ca sunt animale (lupi), ei gasesc ecou in tulburarile atmosferice ale anotimpului care si-a intrat deja in atributii. Framantarile viscolului si suieraturile crivatului au fost asociate adesea cu sufletele nelinistite ale mortilor necurati, care acum capata putere si actioneaza nestingheriti pe pamant. Ca si ajunul Sf. Vasile sau al Sf. Gheorghe, este unul din momentele propice desfasurarii de practici magice cu caracter oracular.
In noaptea Sf. Andrei, care este totodata si prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru ca acum se intalnesc cele vazute, cu cele nevazute, lumina cu intunericul, se innoieste timpul, moare haosul si se naste armonia din om si din univers, ce e inauntru, e si in afara. Acum, puterea lupului e cea mai vie. Aceasta noapte se spune ca ar fi cea in care duhurile malefice numite in traditia populara strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decat in restul anului si sosesc printre oameni sa le faca rau. Acum datorita transparentei granitelor dintre lumi, se dezleaga secrete, se descopera autorii unor crime sau ale unor furturi.
Aceasta sarbatoare, indragita de romani, cu multe obiceiuri interesante precum coacerea pentru belsug de placinte cu dovleac si turte de malai, ungerea usilor si ferestrelor cu usturoi si ascunderea coaselor iar satenii evitand sa iasa pe ulite, ramanand in case fiind protejati de usturoiul de la intrare si de lumina candelei aprinse, taierea de ramuri din copaci si plantarea de grau in vase cu apa, pentru a fi pastrate pentru Anul Nou. Ele indica, folcloric, atat obiectivul patronat de Sfantul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cat si caracterul adanc popular al acestei actiuni. In noaptea Sfantului Andrei se petrec in lumea satului romanesc, legate de aceasta zi magica, superstitii ce au legatura cu recolta, cu maritisul, iubitul sau ursita, dar si cu protectia impotriva spiritelor rele care bantuie printre cei vii. Spiritele rele nu vor avea acces in casa daca gospodinele vor intoarce seara toate canile si vasele cu gura in jos. Spiritele malefice ale celor decedati au, in aceasta noapte, puteri sporite. Tot pentru alungarea spiritelor se agata usturoi la intrarea in staul iar animalelor li se pune in mancare busuioc si in apa cateva picaturi de agheasma. Se pune grau la incoltit, pentru ca gospodarii sa afle cum va fi recolta de anul viitor, dar si cat de prospera va fi casa si familia lui.
Interdictia de a lucra in ziua Sfantului Andrei, este un bun exemplu deoarece ziua este sub interdictia lupilor. Majoritatea traditiilor populare stabilesc o legatura intre Sfantul Andrei si lupi. In aceasta noapte, in special la sate, se practica inca ritualuri ciudate, din credinta ca astfel se pot gasi mai usor protectia de toate relele, bunastarea si chiar dragostea. Interesant de aflat, aceasta superstitie s-a pastrat pana in zilele noastre in jocurile rituale din perioada solstitiului de iarna executate de tinerii care poarta mastile-costume ce simbolizeaza lupul. Se crede ca astfel de jocuri facute la casa femeilor sterpe le fac fecunde si prolifice. Atunci cand un flacau mascat in lup se apropie de femeia vizata, ea smulge cateva fire de par din blana de lup pe care o poarta acesta pentru a le folosi in vraji si descantece de dezlegat nasterea. Se spune ca un par din coada lupului poate aduce iubirea oricarei femei.
Fetele mari, care se aduna la casa uneia pentru facerea turtei de aflarea ursitului, aduc doar apa neinceputa. La turta se pune in egala masura apa, sare si faina, masurate cu o coaja de nuca. Fiecare fata isi coace turta pe vatra si apoi o mananca, asteptand peste noapte voinicul, ursita, care va veni in vis sa-i dea apa pentru astampararea setei. Colacul este facut din paine dospita, punand in mijlocul lui un catel de usturoi. Dus acasa, colacul este asezat intr-un loc calduros, unde este lasat vreme de o saptamana. Daca rasare usturoiul din mijlocul colacului, fata stie ca va avea noroc de barbat bun. Daca usturoiul nu rasare, e semn ca barbatul asteptat va veni anul viitor. In unele parti, fetele, ca sa-si vada ursitul, pun sub capatai inspre Sf. Andrei patruzeci si unu de fire de grau, menindu-le in chipul urmator: „Voi, patruzeci si unu de fire de grau, Eu voi adormi, Si voi hodini. Dar eu ma rog lui Dumnezeu, Sa-mi trimita ingerul meu, Sa-mi arate pe ursitorul meu, Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!“. Peste noapte fetele cred ca-si vor vedea in vis alesul. Graul mai este utilizat si pentru aflarea norocului. Toti ai casei seamana grau in cate o strachina cu pamant. Ii va merge bine, va fi sanatos cel al carui grau va rasari cel mai bine si va creste frumos. In alte parti, graul se pune in apa curata si, daca rasare, se zice ca acel ce l-a pus va avea noroc. Tot in acest scop se pun in apa si ramuri cu muguri, pentru a imboboci. Aceste crengute inflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile.
Tot acum se aduna la o casa mai multi flacai si fete pentru a pazi usturoiul. Pe o masa pun mai multe capatani de usturoi, imprejmuite cu tamaie, smirna si cateva lumanari de la Pasti, aprinse. Pun apoi pe masa diferite feluri de mancare, apoi se aseaza toti in jurul mesei, mananca, vorbesc si rad pana in zori. Fetele isi impart usturoiul, pe care il duc a doua zi la biserica, pentru a fi sfintit. Usturoiul este pastrat mai apoi la icoana, fiind bun de facut „de dragoste“. Usturoiul pazit primavara se pune in pamant si-i bun de leac; cu el, se spune in popor, pot fi tratate si vitele bolnave.
Inspre Sf. Andrei nu se matura casa, ca mananca lupii vitele. Gospodinele ce voiesc ca vrajitoarele si strigoaicele sa nu le ia mana de la vacile lor, inconjura in noaptea spre Sf. Andrei vacile, mai ales pe cele mulgatoare, cu mac, dupa cum merge soarele si, inconjurandu-le, presura samanta tot de mac pe jos, imprejurul lor. Apotropaic, se ung portile, usile si ferestrele cu usturoi, iar la vitele de parte barbateasca se lipeste de cornul din dreapta o cruce de ceara. Facerea drobului de sare a vitelor, descantarea si ingroparea lui invelit intr-o bucata de carpa, sub pragul usii staulului. Aceasta sare astfel preparata se scoate la Sfantul Gheorghe de sub pragul staulului si in tarate ori in faina de porumb se da vitelor de mancare, spre a fi ferite de fermecaturi, vrajitorii si alte rele. Asemenea se da la vite din aceasta sare si la Joi-Mari, inainte de Pasti. De Sf. Andrei femeile fac cate doua lumanari si un colac si le duc la biserica. O lumanare o ia inapoi si, cu ea aprinsa, in seara de Sf. Andrei, ocoleste curtea si oborul vitelor spre a fi ferite de grindina si boli. Cine nu face asa se spune in lumea satului ca nu va scapa cu vitele fara a le manca lupii sau a se imbolnavi.
Acum se fac si previziuni pentru anul urmator. In popor se crede ca iarna va fi grea sau usoara, dupa cum e vremea in aceasta noapte. Daca luna va fi plina si cerul intunecat, daca va ninge sau va ploua, peste iarna vor fi zapezi mari si grele. Daca in aceasta noapte este senin si cald, va fi o iarna blanda, iar daca este ger va fi o iarna grea.
Pentru a contracara credinta in puterea magico-mistica a lupului, crestinismul primitiv l-a investit pe Sfantul Petru cu atributele de pastor al lupilor (care sunt considerati cainii sai), impreuna cu Apostolul Andrei, care a propovaduit crestinismul in incantatorele „teritoriile lupilor” si a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.
La multi ani tuturor ce poarta numele Andrei si tuturor derivatele sale !
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului roman”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinti si superstitii ale poporului roman” Editura ,,Grai si Suflet – Cultura Nationala” Bucuresti, 1995.
– Elena Niculita Voronca – ,,Datinile si credintele poporului roman”, Editura Polirom Iasi 1998.
– Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului roman” Editura Saeculum Bucureszi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul romanesc” Dictionar, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sarbatori si obiceiuri romanesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile si mituri. Calendarul taranului roman 2000”, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999.
– Ion Talos – ,,Gandirea magico-religioasa la romani”, Dictionar, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sarbatorilor Romanesti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiuca – ,,Sarbatoarea noastra cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Laptes – „Timpul si sarbatorile taranului roman” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie romaneasca”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara romaneasca. Editura: Minerva, Bucuresti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxa, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri si credinte traditionale romanesti”, Editie digitala, 2009
– Romulus Vulcanescu – ,,Mitologie Romana”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sarbatorile la romani” Editura “Grai si Suflet – Cultura Nationala”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele romanilor, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Bucuresti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia romana”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sarbatorile la romani”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 1997.
– Vietile Sfintilor, Editura Episcopiei Romanului si Husilor 1998.
