News Flash:

Dan HORGAN : Obiceiuri de Babe şi Mărţişor

1 Martie 2017
803 Vizualizari | 0 Comentarii
Primele zile de martie reprezintă cap de primăvară, mărţişorul, vremea „babelor” ce marchează ieşirea treptată din iarnă şi instalarea primăverii. Mitul ,,Babei Dochia” este unul dintre cele mai vechi şi importante mituri româneşti, acest mit fiind găsit în mai multe variante. Poziţia ,,babelor” din folclorul Românesc este una mult mai privilegiată decât cea din tradiţiile Evului Mediu Apusean. În afară de sensul de ,,femeie bătrână’’, în limba şi credinţele românilor cuvântul ,,babă” are o mulţime de alte conotaţii care duc spre o mitologie ancestrală daco-getică unde babelor şi moşilor le era rezervat un loc extrem de important ca părinţi, strămoşi şi iniţiatori. În unele sate de la noi unele babe încă mai sunt privite ca ,,fiinţele cele mai de-a dracului”, de unde probabil termenul de babă era însoţit în poveştile copilăriei aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul: cloanţă, cotoroanţă, hârcă, talpa iadului.

    Zilele babei din preajma începutului primăverii constituie un scenariu de înnoire a anului agrar însoţit de aprinderea rituală a focurilor, afumarea anexelor gospodăreşti, prepararea alimentelor rituale. De tradiţia Dochiei se leagă semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară – Mărţişorul - adevărată funie a anului care adună laolaltă zilele, săptămânile şi lunile în două anotimpuri (iarna şi vara), simbolizate de şnurul bicolor făcut cadou la începutul anului agrar.

În mare, mitul Dochiei circumscrie în mod strălucit celor două aspecte ale Principiului Feminin: Primul este acela al preafrumoasei fecioare, păstoriţă neprihănită, fata regelui Decebal, de care se îndrăgosteşte însuşi împăratul Traian. Hăituită de soldaţii romani, Dochia cade istovită în sanctuarul natural al munţilor şi îl imploră pe Zamolxe  (sau pe Maica Domnului, în variantele de după creştinarea românilor) să o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de război. Zeul milos o transformă, alături de oiţele ei, în stanele de piatră de pe Muntele Ceahlău care pot fi admirate şi astăzi.
     Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja bătrână, sub formă de cloanţă şi zgripţuroaică. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se căsătoreşte împotriva dorinţei ei, iar pentru a-şi teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lână neagră, în miez de iarnă, la râu, să-l spele până când se albeşte. Disperată, fata începe să plângă, iar atunci apare un tânăr frumos pe nume Mărţişor, care-i dăruieşte o floare roşie magică ce albeşte lâna neagră. Întoarsă acasă, fata este acuzată de Baba Dochia că Mărţişor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, se îmbracă cu cele 9 cojoace ale ei şi porneşte cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbracă de toate cele 9 cojoace, care aveau să simbolizeze Babele calendaristice de la început de Mărţişor, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasă, pedepsind Baba pentru răutatea ei. Începe să ningă, iar Baba şi oile sale îngheaţă pe munte, transformându-se în stane de piatră. Asemenea „oameni de piatră” se pot vedea în diferite locuri din Carpaţii Orientali şi Meridionali dar trecutul îşi păstrează misterul legendelor de o frumuseţe inestimabilă. Vechimea cultului ,,babelor” pe teritoriul Daciei este atestată şi de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc în mod curent Babe. Şi în Ceahlău se găseşte astfel de monument înalt de cinci coţi înconjurat de aproximativ 20 de pietre cu simbolistică de oaie.  Din această statuie de babă curge un izvor nesecat de sute de ani. Statuia nu e aşezată pe nici un soclu. Este dificil de spus dacă natura şi-a arătat în acest monument fantezia ei sau dacă mâna iscusită a unui artist a plăsmuit-o aşa. Este probabil că ea a folosit cultului vreunor idoli păgâni, ai cărui slujitori aveau obiceiul să facă ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care să poată sluji uimirea gloatei lesne crezătoare, sau credinţa în divinitate.
     Şi cum începutul de an agricol era şi o perioadă încărcată de energii nefaste de care se făcea „vinovat” soarele vătămător al primăverii, antichitatea a oferit şi o soluţie: mărţişorul care are ca efect contracararea acţiunii soarelui alb întrupat prin bănuţul de argint. Denumit popular şi mărţiguş sau mart, vestitorul primăverii, oferit acum mamelor şi iubitelor, este o reminiscenţă a cultului soarelui, care s-a păstrat în România până acum sub forma a numeroase superstiţii, datini, credinţe şi tradiţii populare. Mărţişorul care este un obicei vechi specific teritoriului ţării noastre, pe care nu îl regăsim în trecut la alte popoare. În timp, tradiţia mărţişorului a fost preluată şi de alte populaţii de la sud de Dunăre. Obiceiul dăruirii mărţişorului este moştenit de la daci şi romani şi îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. 

     Mărţişor, numele popular al lunii martie, este de origine latină Martius. După vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, în care se celebra sărbătoarea Matronalia. În această zi aveau loc serbările lui Marte zeul forţelor naturii, al primăverii şi agriculturii, ocrotitor al câmpului şi turmelor. La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul flautului, al cărui cult este dedicat fertilităţii şi al vegetaţiei şi stau la originea simbolului cu numele de Mărţişor. Acestui zeu îi erau închinate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Se pare că sărbătoarea romană a matronaliilor s-a suprapus în spaţiul românesc peste echivalentul local al acesteia,  personajul tradiţional Baba Dochia.

     Tradiţia românească spune că primele 9 zile ale lunii martie sunt considerate zilele babelor şi că fiecare dintre noi în această perioadă trebuie să îşi aleagă o babă, numind-o ,,baba mea” şi urmăresc cu atenţie vremea, încercând să-şi prevestească viitorul an în funcţie de aspectul zilei: o ,,babă” însorită şi senină anunţă un an bun şi liniştit. Dimpotrivă, o ,,babă” mohorâtă şi ploioasă sau cu zăpadă înseamnă că urmează un an plin de necazuri şi de supărări.

Flăcăii îşi aleg, din februarie, o zi a babei şi, cum va fi ziua, aşa va fi şi nevasta lui: urâtă, frumoasă etc.

     În această perioadă, vremea este la fel de instabilă, precum firea babelor. Bineînţeles că fiecare dintre noi ne dorim o babă frumoasă şi însorită dar poate mai sunt şi cei care preferă o babă urâtă, zăpăcită şi neliniştită?

O veche legendă spune că Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lâna din furcă şi, găsind un bănuţ de argint, i-a făcut gaură, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost de 1 martie şi de atunci a luat fiinţă obiceiul. De altfel, în credinţa populară, Soarele este asemănat cu un ban de argint. Purtat la gât, la piept sau la mână, acest mărţişor (adică banul de argint cu şnur alb şi roşu) semnifică în tradiţia populară prietenia cu Soarele de la care primim căldură, veselie, sănătate, voie bună, frumuseţe, curăţenie.

Săpăturile din siturile arheologice au scos din măruntaiele pământului mărţişoare cu o vechime de peste 2.000 ani. Aceste descoperiri denotă că pe vremea dacilor simbolurile primăverii erau confecţionate din timpul iernii, urmând a fi purtate după ziua de 1 Martie. Pe atunci mărţişoarele erau fie nişte pietricele colorate înşirate pe o aţă, fie o monedă sau mai multe, legate cu fire subţiri de lână albe şi negre (în unele locuri alb cu roşu). Culoarea roşie era dată de foc, sânge şi soare – însemnând naşterea şi viaţa, adică femeia. Iar albul era limpezimea apelor, lungirea zilelor, culoarea norilor, zăpada rece şi pură – semnificând înţelepciunea bărbatului. Negrul semnificând noaptea, timpul mohorât al iernii, moartea simbolică al naturii.

     De altfel şnurul mărţişorului exprima împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifica schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Atunci când vine pe lume un copil, prima sa hrană, după naştere, este laptele mamei sale. Ea l-a hrănit, mai întâi cu sângele ei, şi apoi cu laptele ei. Culorile alb şi roşu au rămas din antichitate şi până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi înmormântare.

     Aceste mărţişoare erau purtate la încheietura mâinii sau prinse în piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele că le vor aduce noroc, frumuseţe şi le vor feri de razele arzătoare ale soarelui verii şi nu vor avea pistrui tot anul.  Mărţişorul, care este de fapt, până la urmă, o fărâmă de soare, se poartă de la 1Martie şi până când vin berzele sau rândunelele, ori înfloresc cireşii. La lună plină şnururile se scot şi se leagă de crengile pomilor pentru că este aducător de noroc şi rod bogat, iar cu moneda respectivă cumpărau caş şi vin roşu, pentru că tot restul anului pielea lor să fie albă şi moale iar obrajii roşii. Se mai obişnuia să se pună sub cloşcă sau să se păstreze la icoană pentru caracterul lor de talisman solar. 
     Se credea că purtătorii mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi, drăgăstoşi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Pe vremuri, fetele ieşeau în grădină de cum se desprimăvăra, luau mărţişorul şi-l aruncau în sus, spre soare, zicând: ,,Sfinte Soare, sfinte Soare, /dăruiescu-ţi mărţişoare, /în locul lor mă fereşte / de pistrui ce mă-negreşte. /Ia-mi te rog negreţile/şi dă-mi albeţele, /fă-mi faţă ca o floare/sfinte Soare, sfinte Soare”.

    Şi astfel, 1 martie, Mărţişorul, devine o zi în care fiecare femeie primeşte acest dar ca simbol al primăverii, al dragostei sau prieteniei dar de fapt în trecut, mărţişoarele erau dăruite de femei, bărbaţilor.

    Pe la mijlocul sec. XIX, bănuţul cu şnur care apăra de boli, deochi şi friguri şi aducea noroc, sănătate şi bunăstare a fost adoptat şi de orăşeni. Datina devine astfel una dintre cele mai îndrăgite tradiţii neaoşe româneşti. În locul banului găurit, s-au făcut în ani tot felul de mici figurine simbolizând norocul: clasica potcoavă, trifoiul cu patru foi, coşarul, buburuza sau figurina care simbolizează primăvara: firavul ghiocel. Între timp, aşa zisul „entuziasm” al meşterilor a transformat mărţişorul în tot felul de figurine care nu mai au nicio legătură cu semnificaţia iniţială. Şnurul „de arnici şi găitan” este înlocuit cu fir de mătase, păstrându-se doar culorile roşu/alb cu înţeles simbolic.

     Dincolo de obiceiuri şi simboluri legate de mărţişor, el rămâne ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi, oamenii salutăm renaşterea naturii odată cu venirea primăverii. Mărţişorul rămâne, peste timp, simbolul soarelui atotputernic şi al purităţii sufleteşti.

    Să păstrăm vie în sufletele noastre magia acestei sărbători şi să ne bucurăm de primăvară!

                                                                                               
                                                                                                      Dan HORGAN
Biblografie:

- Adrian Fochi - Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
- Arthur Gorovei. - ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura, Grai şi Suflet - Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
- Antoaneta Olteanu - ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
- Elena Niculiţa Voronca - ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
           - Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Literă, Chişinău, 1998
- Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
- Ion Ghinoiu - ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
- Ion Ghinoiu - ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.                             
- Ion Taloş - ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
- Irina Nicolau - ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
- Narcisa Ştiucă - ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, editura Cartea de Buzunar, 2006.
- Romulus Vulcănescu - ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985. 
- Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet - Cultură Naţională”, 2001.
- Tudor Pamfile, ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
- Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

dan horgan
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1112 (s) | 35 queries | Mysql time :0.019732 (s)