News Flash:

Dincolo de Nistru: Da sau nu?

5 Aprilie 2015
821 Vizualizari | 0 Comentarii
Trecerea Nistrului, adica depasirea vechii frontiere romano-sovietice si continuarea operatiilor militare in adancimea teritoriului sovietic, s-a facut „din mers” si a scindat opinia publica romaneasca, decizia lui Ion Antonescu de a continua operatiile militare dupa eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei fiind criticata de liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu si, respectiv, Dinu Bratianu.

Hotararea lui Antonescu a fost determinata de un considerent militar si de un altul politic. Din punctul de vedere al desfasurarii operatiilor militare, oprirea pe un aliniament — in speta Nistrul — inainte ca inamicul sa fi fost infrant sau sa manifeste intentia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul sau din 1946, Antonescu avea sa citeze exemplul romanilor, care nu s-au multumit cu infrangerea lui Hannibal, ci au mers in Africa pentru a distruge Cartagina, si cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon in Rusia, dar care avea sa-si duca, apoi, armatele pana la Paris. Cum s-ar fi putut opri armata romana pe Nistru, asteptand refacerea inamicului, cand rezistenta sa inversunata dovedea ca, si sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Rosie isi pastra capacitatea de lupta? Hitler insusi a spus amiralului Canaris la 20 iulie 1941, ca, daca ar fi stiut de existenta tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar doua saptamani mai tarziu ii marturisea generalului Guderian, expertul numarul unu in blindate al Wehrmachtului: „Sa fi stiut ca au (rusii — n.n.) atatea tancuri, m-as fi gandit de doua ori inainte de a invada”. A ramane pe Nistru si a lasa teritoriul romanesc expus contraloviturilor sovietice — pe uscat, din aer si pe apa — ar fi fost o imensa eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operatiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, asa cum s-a aratat, voia sa refaca frontierele Romaniei Mari si, mai ales, sa obtina anularea dictatului de la Viena. El isi imagina ca dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfecta, ca forjand o fratie de arme romano-germana trainica il va determina pe Fuhrer sa revina asupra deciziei data la Viena la 30 august 1940. Credinta naiva, pentru ca sentimentalismul nu-si are locul in politica. Schimbul de scrisori dintre Hitler si Antonescu privind operatiile militare dincolo de Nistru releva aceasta perceptie anacronica a lui Ion Antonescu, potrivita randuielilor cavaleresti din evul mediu. Nu dispunem de scrisoarea adresata de el lui Hitler, inainte de 27 iulie, dar din raspunsul Fuhrerului, la aceasta data, reiese ca Antonescu ii scrisese, exprimandu-si „hotararea […] de a duce pana la ultima consecinta, alaturi de Reichul german, acest razboi”. Hitler tinea sa sublinieze: „Stiu, domnule general Antonescu, ca aceasta este, in primul rand, hotararea dvs. Vointa dvs., puterea de actiune si curajul dvs. barbatesc au determinat poporul dvs. de a urma aceasta cale…” Hitler preciza in continuare operatiile militare la care armata romana urma sa participe dincolo de Nistru.

Raspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorica a hotararii sale de fi, pana la sfarsit, alaturi de Reich: „Va confirm si acum ca voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit la Rasarit impotriva marelui dusman al civilizatiei, al Europei si al Tarii mele: bolsevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de conditii si nu discut cu nimic aceasta cooperare militara pe un nou teritoriu. Voi indeplini misiunea militara prevazuta in scrisoarea Excelentei Voastre”[urmeaza datele de ordin militar — n.n.]. Voi indeplini aceasta actiune din convingerea adanca ca slujesc nu numai Neamul Romanesc si populatiile romanesti de peste Nistru, dar comandamentele civilizatiei si nevoia de a lupta constient la intemeierea nouei soarte a Europei”.

Aceasta formula, „nu pun nici un fel de conditii”, suna straniu in politica, mai ales cand este vorba de a acorda un concurs militar. Nu se fagaduieste sprijinul armatei fara a stabili conditii si beneficii. Sangele unei natiuni este bunul suprem pe care nu-l poate nimeni face cadou unei alte puteri. Este adevarat ca Antonescu era convins, asa cum spunea el insusi in scrisoarea catre Hitler, ca acest sprijin neconditionat serveste intereselor natiunii romane, ca Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalereasca a generalului, va constrange Ungaria sa restituie teritoriul ardelean anexat in 1940.

Mai tarziu, in 1942, Antonescu va incerca sa fixeze anumite conditii ale colaborarii romano-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, in legatura cu diferendul dintre Romania si Ungaria si eventualitatea unui act de forta a celei din urma: „dl von Ribbentrop si guvernul Reichului n-a (sic!) discutat nimic cu guvernul roman atunci cand a cerut participarea trupelor noastre in Rasarit si s-a marginit la unele convorbiri militare, impiedicandu-ne astfel sa facem o actiune diplomatica, in care am fi pus aceste conditiuni din vreme”. Este putin probabil ca Mihai Antonescu sa fi vorbit atat de raspicat lui Ribbentrop (seful diplomatiei romane avea obiceiul sa intocmeasca note de conversatie ce il aratau ferm si transant in discutiile cu germanii, dar nu trebuie uitat ca este o practica obisnuita in diplomatie ca redactorul notei de convorbire sa se puna pe el in cea mai buna lumina); asa cum se va vedea, la acea data, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care sa fixeze obligatiile si drepturile partilor contractante, si evocarea — chiar daca nu atat de categorica — a absentei oricarei fixari in scris a conditiilor participarii armatei romane la razboiul din Est dezvaluie regretul generalului de a nu fi facut-o la vreme. Poate ca nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau sa o accepte nici in 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de conditii”.

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea in razboi a Romaniei? Refacerea frontierelor Romaniei Mari: prin actiunea militara in Est, printr-una diplomatica in Vest (desi nu excludea cu desavarsire si optiunea militara si chiar i-a spus-o lui Hitler: „O voi lua inapoi — era vorba de Transilvania — si fara dvs., caci daca un popor de 16 1/2 milioane, ca cel roman, nu ar fi in stare sa dezrobeasca 11/2 milioane de frati, asupriti de o natiune mai mica, nu ar merita sa traiasca”); despre Cadrilater Antonescu a pastrat discretie. A vrut insa teritoriul dintre Nistru si Bug — Transnistria de mai tarziu — si a spus-o inca inainte de intrarea Romaniei in razboi si de discutia cu Hitler din 12 iunie 1941. Ministrului Romaniei la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu ii marturisise, cu o zi inainte, ca stia de la generalul Hansen despre iminentul razboi germano-sovietic si ca, in afara de teritoriile rapite de URSS in iunie 1940, putea „merge cat de departe inspre Rasarit”, ceea ce ii va spune si Hitler a doua zi: „Nu va accepta sa inainteze spre est, mai departe de Bug. Dar Bugul trebuie sa ne fie frontiera, cum a fost in secolul al XVII-lea pe vremea lui Duca Voda (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomana si hatman al Ucrainei, demnitate detinuta in anii 1681-1683), pentru a recupera masa romaneasca din fosta republica sovietica moldoveneasca si pentru a dobandi marele port al Odessei. Dar, o data curatit acest spatiu de jidovi si rusi, va incepe o actiune diplomatica pentru recastigarea Ardealului pierdut”. Intrucat frontierele fusesera puse in miscare de razboi, Antonescu si-a reamintit si de promisiunile Antantei facute lui Ion I. C. Bratianu in privinta intregului Banat. Generalul nu s-a alaturat fortelor germane, italiene si ungare, care au atacat Iugoslavia in aprilie 1941, dar a planuit sa aiba pana la urma Banatul sarbesc. La intalnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui Hitler ca „nu-1 va lasa in pace pana nu-1 convinge (in problema Banatului — n.n.). «Eu asa sunt, cand dau de rezistenta ma fac ciocan, lovesc intr-una pana reusesc»”. Hitler ar fi ras — noteaza R. Bossy — si ar fi fagaduit ca „nu va lua vreo decizie pana la sfarsitul razboiului.”

Mihai Antonescu, lipsit ca intotdeauna de masura, ar fi vrut ca Romania sa primeasca si Pocutia!

La 30 august 1941, un acord romano-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administratiei civile romane in teritoriul dintre Nistru si Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, aceasta administratie isi incepuse activitatea la 19 august 1941, care avea sa continue pana la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunastarea si progresul acestui teritoriu, realizarile romanesti fiind insa umbrite de folosirea Transnistriei si ca loc de deportare si suprimare a evreilor si tiganilor.

Acordul de la Tighina era insa ambiguu, si istoricul german Andreas Hillgruber observa ca romanii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu. Daca cei dintai nu au staruit pentru precizarea caracterului intelegerii de la Tighina, faptul se explica prin preocuparea de a nu lasa impresia ca Romania ar accepta o compensatie teritoriala in Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Asa se explica si declaratia transmisa de guvernul roman secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin insarcinatul cu Afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin aceasta declaratie se arata ca Romania a intrat in razboi numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS in iunie 1940 si ca depasirea Nistrului s-a facut numai din necesitati strategice; ocuparea teritoriului dintre Nistru si Bug era determinata de exigente militare si ca despagubire pentru detinerea timp de un an a teritoriilor romanesti rapite de URSS, in vara precedenta; Romania nu avea pretentii teritoriale fata de URSS si considera redobandirea Transilvaniei de Nord ca „o problema prioritara a politicii nationale.”

Sunt indicii ca, cel putin in acea perioada, guvernul SUA era dispus sa accepte o prezenta romaneasca intre Nistru si Bug. Este sigur insa ca guvernul SUA recunostea ca Basarabia si Bucovina de Nord sunt „provincii romanesti”, termen folosit in nota de raspuns din 25 septembrie semnata de subsecretarul de stat S. Wells. Atitudinea comprehensiva a SUA a fost compromisa prin depasirea Bugului de catre trupele romane.

* Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Partea a IV-a – Istoria contemporana, Cap. 2 – Romania si cel de al doilea razboi mondial, p. 403-407, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997/Sursa
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1130 (s) | 35 queries | Mysql time :0.032921 (s)