marți, 19 martie, 2024

IN MEMORIAM MIHAI RALEA

Distribuie:

Publicat:

*Dr. Ciprian Iftimoaei – Departamentul de Sociologie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi

Pe 17 august 1964 (au trecut 54 de ani), în trenul spre Berlin, se stingea din viaţă huşeanul Mihai Ralea, personalitate marcantă a politicii şi culturii din ţara noastră, academician, profesor universitar, diplomat, politician şi scriitor.

 

Când rosteşti  „Huşi” te gândeşti în mod natural la vinul de Huşi şi la … Mihai Ralea. Care huşean nu a auzit de „podul lui Ralea”, „casa lui Ralea” din Dobrina, Biblioteca municipală „Mihai Ralea” despre „conu’ Mişu”, cum nonşalant îi mai spun concitadinii în etate. Aşa cum am crescut cu brand-urile locale de vinuri – Zghihara şi Busuioaca de Bohotin –, tot aşa şi cu numele umanistului Mihai Ralea.  Despre acest brand cultural al oraşului dintre vii  voi trata în cele ce urmează.

 

Sociologul, psihologul, esteticianul, filosoful, eseistul Mihai Ralea, profesor universitar la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, şeful Catedrei de Psihologie de la Universitatea Bucureşti, director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, membru al Academiei Române (din 1948), deputat de Fălciu, ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale, ministru al Artelor, ministru plenipotenţiar la Legaţia Română de la Washington, deputat de Huşi şi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, preşedinte al Comisiei Naţionale UNESCO, preşedinte al Grupului Naţional Român al Uniunii Interparlamentare, preşedinte al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea  etc., s-a născut la 1 mai 1896, la Huşi.

 

Mihai Ralea este fiul magistratului huşean Dumitru Ralea şi al Ecaterinei (n. Botezatu). Urmează cursurile şcolii primare în urbea Huşului, apoi Liceul Internat la Iaşi (actualul Colegiu Naţional„Costache Negruzzi”), absolvindu-l în 1914. Student fiind debutează în revista „Convorbiri literare” cu studiul Importanţa sociologică a lui G. Tarde (1916), apoi publică în „Studii filosofice” în acelaşi an, Relaţiunile dintre imagine şi gândire.  După obţinerea licenţei în Drept (1918) şi în Litere şi filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1919) îşi continuă studiile la École normale supérieure de la Paris (1919-1923). Aici obţine doctoratul în Drept cu teza Proudhon. Sa conception du progres et son attitude sociale (1922), apoi doctoratul în Filosofie la Sorbona cu teza L'idée de révolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l'évolution et de la tactiques révolutionnaires (1923). Pe parcursul studiilor doctorale, în capitala Franţei, contribuie regulat cu articole la sumarul revistei Viaţa Românească, condusă de mentorul său Garabet Ibrăileanu.

 

După finalizarea studiilor doctorale la Paris se întoarce la Iaşi – oraşul studiilor sale liceale şi universitare, unde se instalează ca asistent la Catedra de Istorie a Filosofiei a profesorului Ion Petrovici, apoi conferenţiar la Catedra de Pedagogie socială, respectiv profesor la Catedra de Psihologie şi Estetică (1925). Mihai Ralea ajunge profesor universitar titular la numai 29 de ani şi membru al Academiei Române pe când avea 48 de ani.

 

Intră în viaţa politică fiind ales deputat de Fălciu (judeţ care-şi avea reşedinţa la Huşi) pe listele Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), în 1928. Patru ani mai târziu îşi reînnoieşte mandatul de deputat şi este ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în două dintre sesiunile legislaturii 1932-1936. Din 1933 preia conducerea revistei de cultură Viaţa Românească la propunerea lui Garabet Ibrăileanu, iar în anul următor debutează la Dreptatea – oficiosul PNŢ, publicaţie al cărei director va fi între 1934-1938. Ca doctrinar al PNŢ a elaborat lucrarea Perspectivele ţărănismului în faţa noilor curente sociale (1934).

 

În anul 1938, Mihai Ralea virează politic spre regimul lui Carol al II-lea, aderând la Frontul Renaşterii Naţionale – partidul unic înfiinţat de monarh pentru susţinerea intereselor sale politice. În timpul dictaturii carliste a îndeplinit funcţia de ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale, în guvernele conduse de Patriarhul Miron Cristea, Armand Călinescu şi Gheorghe Tătărescu. Pentru „trădarea” PNŢ şi-a atras oprobriul foştilor colegi de partid, chiar şi al lui Iuliu Maniu care-i aprecia talentul şi calităţile intelectuale. În acelaşi an 1938 se transferă ca profesor la Catedra de Estetică şi critică literară de la Universitatea Bucureşti. Cursurile sale de „estetică generală” şi „estetică specială” vor fi reunite în tomul Prelegeri de estetică şi publicate postum.

 

După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, pentru concepţia de stânga şi atitudinea antihitleristă, Ralea este internat în lagărul de la Târgu Jiu, unde rămâne o perioadă. Semnează un memoriu adresat mareşalului Ion Antonescu pentru ruperea alianţei cu Germania lui Hitler şi iesirea României din războiul împotriva Uniunii Sovietice şi aliaţilor. Mihai Ralea înfiinţează Partidul Socialist-Ţărănesc cu care aderă la Frontul Naţional Democratic înfiinţat din iniţiativa comuniştilor. În decembrie 1944, îl găsim pe Mihai Ralea în conducerea Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Împreună cu alţi intelectuali de marcă ai vremii (C. I. Parhon, Alexandru Rosetti, Andrei Oţetea), Ralea semnează o scrisoare prin care acuză guvernul Rădescu că sabotează Comisia aliată de control. Este numit ministrul Artelor în Guvernul condus de dr. Petru Groza (iunie 1945), devine vicepreşedintele Frontului Plugarilor, iar în anul următor se regăseşte în grupul de lucru pentru pregătirea participării ţării noastre la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris.

 

Între anii 1946-1948, Mihai Ralea va funcţiona ca ministru plenipotenţiar la Legaţia României de la Washington, fiind primul ambasador al ţării noastre în SUA, după cel de-al doilea război mondial. În ciuda suspiciunii cu care au tratat oficialii americani misiunea lui Ralea în SUA, diplomatul român a încercat să reabiliteze România, percepută în epocă ca fiind satelitul servil al URSS, în relaţia cu administraţia preşedintelui Harry S. Truman. Fără să se îndepărteze prea mult de linia politică trasată de la Bucureşti, diplomatul Ralea a încercat să-i convingă pe americani că ţăranii din România nu doreau colectivizarea după modelul sovietic şi că România are nevoie de un ajutor de urgenţă pentru a combate efectele foametei din Moldova.

 

La revenirea în ţară din misiunea diplomatică în SUA, în 1949, preia conducerea Catedrei de Psihologie de la Universitatea Bucureşti, înfiinţează şi conduce ca director Institutul de Psihologie al Academiei Române. Acest institut a fost desfiinţat în 1982 de regimul Ceauşescu, apoi reînfiinţat după 1990, când la conducerea lui este instalat fostul student al lui Ralea, profesorul de psihologie Paul Popescu-Neveanu, de asemenea orginar din Huşi. Mihai Ralea contribuie şi la înfiinţarea Asociaţiei Psihologilor din România şi a Revistei de Psihologie editată de Academia Română. În 1958, diplomatul Mihai Ralea a fost desemnat să poarte tratative cu guvernul URSS pentru restituirea unor piese importante din tezaurul României rămas la Moscova, printre care se află şi Tezaurul de la Pietroasa – vestita „Cloşcă cu puii de aur”.

 

A fost ales deputat de Huşi în Marea Adunare Naţională şi vicepreşedinte al Prezidiului acestui organism legislativ unicameral din perioada regimului comunist. Academicianul, profesorul, ministrul, diplomatul şi politicianul Mihai Ralea s-a stins din viaţă la 17 august 1964, din cauza unei congestii cerebrale, călătorind cu trenul la Berlin, unde trebuia să participe la o reuniune internaţională. Îşi duce somnul de veci la Cimitirul Belu din Bucureşti, alături de alţi mari intelectuali, oameni de cultură şi artişti ai Românei.

 

Din opera vastă a academicianului Mihai Ralea, cu contribuţii remarcabile în domeniile filosofiei, antropologiei sociale şi culturale, sociologiei, psihologiei, esteticii, eseisticii şi criticii literare  am decupat o sinteză subiectivă a lucrărilor sociologice: Proudhon. Sa conception du progres et son attitude sociale, these, Paris, 1922; L'idée de révolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l'évolution et de la tactiques révolutionnaires, these, Paris, 1923; Revolution et Socialisme, these, Paris, 1923; Formarea ideii de personalitate, Iaşi, 1924; Ipoteze şi precizări în ştiinta sufletului, Bucureşti, 1926; Contribuţii la ştiinta societăţii, Bucureşti, 1926; Democraţie şi creaţie, Bucureşti, 1926; Introducere în sociologie, Bucuresti, 1927; Istoria ideilor sociale, Craiova, 1930; Explicarea omului, Bucuresti, 1946 (trad. franceză, Paris, 1949); Sociologia succesului, în colaborare cu T. Hariton (pseudonimul lui T. Herseni), Bucuresti, 1962; Introducere în psihologia socială, în colaborare cu T. Herseni, Bucuresti, 1966; Ideea revoluţiei în doctrinele socialiste, Bucureşti, 1927 şi 1997; Fenomenul românesc, Bucureşti, 1997. În spaţiul pe care îl avem alocat acestui articol, vom face câteva consideraţii referitoare la „explicarea omului”, „fenomenul românesc” şi „sociologia succesului”.

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img