marți, 19 martie, 2024

L-am cunoscut pe VLAD la 23 de ani si cu el mi-am inceput viata intima. Eu nici nu stiam sa fac dragoste, dar ce sa vedeti?!

Distribuie:

Publicat:

Sa treci printr-un avort nu e usor si nici o experienta placuta. Mi-ar fi placut sa nu fiu nevoita sa fac asta? Cu siguranta. Am regrete ca am facut-o? Niciunul.Sa fie doar momentul nepotrivit?
Eu fac parte din sectiunea „nevoi speciale” cand vine vorba despre initiativa si sexualitate asumata.

Cumva, fara nicio legatura cu educatia primita, eu mi-am dorit sa fac amor cu un singur barbat, cu care sa ma si casatoresc.

Acesta era „idealul” meu. Motiv pentru care, aveam 23 de ani cand l-am cunoscut pe Vlad si am stiut ca este o relatie semnificativa. Tot cu Vlad mi-am inceput si viata amoroasa.

El era atent si tandru, avea rabdare si pot spune ca am avut parte de o experienta placuta. Din pacate insa, eu nu incepusem sa iau anticonceptionale, iar el era convins ca nu poate avea copii.

Cum aflase chestia asta, nu stiu, dar pe moment am acceptat informatia si nu mi-am batut capul cu riscurile. Evident, Vlad putea avea copii, iar lipsa oricarei protectii a dus la sarcina.

Dupa patru luni eram insarcinata. Aveam 23 de ani, abia intelegeam si invatam care e treaba cu amorul, eram inca in facultate, iar vestea mi-a dat una in crestetul capului.
Vlad, cu doi ani mai mare decat mine, nu era chiar apt nici el sa devina tata. Dar decizia a fost comuna. Daca voiam sa il pastrez, era gata de angajament (sau asta credea atunci).

Eu insa, chiar daca la capitolul amor am avut intarzieri mintale, la capitolul „vreau un copil” imi era clar raspunsul: NU.

Nu numai ca nu aveam nimic de oferit, iar aici ma refer la timp, disponibilitate afectiva, sentimente materne, mai mult, eu nu imi doream copii.

Nu imi doresc nici acum, 10 ani mai tarziu. Dar intre timp am invatat si cum sa nu ii fac… pentru ca un avort este o experienta prin care nu iti doresti sa treci.

Trauma vine de unde nu te-astepti.
Evident, toata perioada in care am fost insarcinata (chiar daca a fost scurta), am analizat o gramada de modificari (care, de altfel, m-au convins sa nu nasc vreodata).
Nu mai aveam aceeasi fizionomie, acelasi ten, aveam acnee (de care abia scapasem) si pofte multe si haotice. Nu, nu mancam pentru ca „stiam” ca sunt insarcinata, cum mi s-a spus.

Imi era pofta de mancaruri pe care le evit dintotdeauna pentru ca mi se par naspa. Toate laolalta mi-au dat o stare extrem de proasta. Iar peste toate, poate parea credibil sau nu, aveam sentimentul unei experiente de tip „alien”.

Nu ma identific deloc cu mamicile doborate de fericire ca au un copil in burta. Eu aveam senzatia de corp strain. De nefiresc.

Si chiar si azi, cand ma pregatesc sa adopt un copil, varianta in care il nasc nu este o optiune. Copilul are nevoie de o mama (cat se poate de) zdravana. Nu de una traumatizata de sarcina.

Revenind la etapa avortului, trauma in sine exista prin simplul fapt ca stii ca in tine este o forma de viata. Neconturata inca (sau extra-conturata), esti pusa in situatia de a lua o decizie in fata careia nu voiai sa fii.

Dar, si la atatia ani de la avort, stiu ca a fost decizia buna. Nu vad cat de fericit ar fi fost un copil nedorit, iar sa nenorocesc psihic si afectiv o alta fiinta este un act criminal. M-as fi simtit vinovata sa il pastrez si sa incerc sa ma joc de-a mama. Sau sa invat sa fiu una atunci.
Mare e gradina Domnului
Mama a stiut. Simteam nevoia sa ii spun asta. Nicio clipa nu mi-a zis „dar mai gandeste-te”. Ma cunostea destul de bine si stia, la fel ca mine, ca nu este momentul sa am un copil. Stia si mama lui. Nici ea nu a avut comentarii negative.

Medicul cu care am discutat mi-a expus toate posibilitatile, dar vazandu-ma insotita si de Vlad si de mama, s-a comportat decent. Daca s-a straduit sau nu, nu este problema mea.

Ideea este ca a avut comportamentul de care am avut nevoie. Nu a pus accent pe pastrarea sarcinii. Mi-a explicat in ce consta procedura. In schimb a facut un pas gresit. Cel putin, eu asa consider.

Nu stiu daca este practica generala, dar sa duci o femeie care vrea sa avorteze intr-un salon cu gravide sau proaspete mamici… chiar e o ideea proasta. Si daca tot eram stresata de interventia in sine, am reusit sa intru in operatie si plina de spume.

Nu au aruncat cu apa sfintita in mine. Pentru ca nu aveau. Dar cred ca o Biblie peste ochi mi-ar fi dat. Nu exista drepturile omului. Nu exista empatie. Nu exista „vezi-ti de treaba ta”. Ele aveau ceva de spus. Ca omor un copil. Ca ar trebui sa-l tin indiferent cat de greu este. (Unele erau la al treilea copil si in mod evident unul era deja prea mult).

Si ceea ce mi-a placut cel mai mult: nu iti e frica de Dumnezeu? Daca ar putea sa te traumatizeze intentionat si cu certitudinea rezultatului urmarit, le-ar fi suficient si probabil n-ar mai cere anestezie la nastere. Pe care, banuiesc ca o fac pe cale naturala „pentru ca asa a dat Dumnezeu”. Mare lucru ca nu o fac inca in padure.

Nu stiu cat de coplesite sunt de crimele la nivel mondial impotriva copiilor. Dar atunci, pe loc, si-au gasit menirea. Erau fiinte superioare pentru ca faceau copii. Aveau dreptul sa judece si sa acuze.

Anger management
Daca sunt furioasa pe ele? Da, este dreptul meu. Asa cum este dreptul meu ce fac cu corpul si cu viata mea. Asa cum este decizia mea sa nu nasc copii contemporani cu ai lor.

Sa nu am pretentia ca genele mele sunt valoroase si trebuie lasate mostenire. Sa nu fac copii „pentru ca asa se face”. Sa nu ii fac pentru ca Mirciulica sa ramana cu mine. Si multe alte subtrefugii pe care nu si le recunosc, poate, nici lor insele.

Iar vitejia cu care ma atacau pe mine, m-a ajutat sa inteleg un lucru: nu incercau sa salveze planeta sau vreun suflet de la condamnarea eterna, ma urau pentru ca eu am decis asumat ce vreau. Si atitudinea celor cu gura mare m-a convins ca ele erau cele care din diferite motive, erau acolo, insarcinate.

Pentru ca in salon erau si alte femei. Cele care le spuneau sa taca. Cele pe care le deranja comentariul. Cele care stiau deja de ce devin mame. Cele care, cu siguranta, sunt genul de parinti pe care ii merita copiii.

Interventia a fost scurta si nedureroasa. Experienta nu s-a mai repetat, iar singurul meu sfat este sa nu ajungeti aici. Dar daca ajungeti, decideti pentru voi.

Da, poti ramane insarcinata „accidental”, iar daca in mod real iti doresti cu adevarat un copil, pe care esti pregatita sa il cresti si sa il ingrijesti pentru tot restul vietii, indiferent de situatia ta, atunci fa-l.

Daca este doar o necunoscuta intr-o alta ecuatie pe care o urmaresti… atunci, din pacate, nu stiu cat vei avea tu de suferit, dar el va avea.

Dragilor, am evoluat. Facem tampenii (este clar, altfel nu as fi ramas insarcinata), dar putem invata din ele. Putem sa depasim traumele. Ne putem asuma propriile decizii.

Iar regulile societatii, daca tot ii dam ascultare (oarba) sa nu uitam ca ne interziceau sa purtam pantaloni, sa votam, sa refuzam casnicii aranjate. Daca am depasit anumite tare, poate cu putin efort le depasim si pe altele.

sursa: stirilernl.ro

 

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img