vineri, 29 martie, 2024

Mesajul Episcopilui Husilor, de Anul Nou:”Anul care s-a incheiat a fost o binecuvantare, sau un blestem”

Distribuie:

Publicat:

Anul care s-a incheiat a fost o binecuvantare, sau un blestem, depinde de noi, de felul cum am stiut sa pretuim timpul si ce am savarsit noi pentru sufletele noastre. Anul care incepe este un nou inceput, pe care-L dorim cu binecuvantarea lui Dumnezeu, ca El sa fie pururi prezent in propria noastra viata.

Inceputul unui An nou este, de obicei, un prilej de bucurie, manifestata diferit, fiecare popor are calitatile si formulele specifice,  prin care sentimentul bucuriei se exteriorizeaza. Un An Nou inseamna, pentru multi, si faptul ca a mai trecut o parte din viata noastra pamanteasca, ca timpul se scurge, fara sa ne dam seama, foarte repede, ca dorinta de a trai mai mult devine mai puternica, ca inceputul inseamna si privirea retrospectiva asupra celui care a trecut, in care am experimentat noi lucruri, evenimente, situatii care ne-au marcat viata sau ne-au constientizat cine suntem si spre ce ne indreptam. Ca si crestini, care stim ca Dumnezeu este izvorul vietii si al nemuririi „ca o mie de ani inaintea Lui sunt ca o zi” (Psalmul 89, 4 si II Petru 3, 8), timpul are o noua perspectiva ce ne incurajeaza, fiindca, in acest timp pamantesc, castigam vesnicia si timpul fara final, sau le pierdem, totul depinzand de noi.

Din cele relatate din Sfintele Scripturi si din invatatura Bisericii, invatam foarte clar ca  Intruparea Mantuitorului a fost randuita din vesnicie, si a fost pregatita pe cai tainice, in toata perioada care a precedat acest eveniment istoric, si care avea sa aiba loc intr-un moment determinant al devenirii istoriei. Mantuitorul, de altfel, Isi incepe invatatura Sa cu cuvintele „S-a implinit vremea” (Marcu 1, 15), subliniind faptul ca venirea Lui, printre oameni, s-a petrecut intr-un moment dat, conditionat de coordonate bine definite. Pentru viziunea crestina a timpului, lumea si timpul, datorita caderii omului in pacat, s-au viciat. Daca, inainte de Intrupare, timpul era privit dintr-o perspectiva negativa, deoarece acesta oglindea departarea omului de Dumnezeu, dupa Intruparea Mantuitorului, dupa Nasterea Lui, timpul a fost sfintit, capatand o valoare si o plinatate deosebita. De altfel, Sfanta Scriptura asa incepe: „ca la inceput” (Facere 1, 1), deci a existat un inceput, in care Dumnezeu a creat toate, iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ca „la inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Intrucat Mantuitorul s-a intrupat si a suferit si s-a jertfit in timp, daruindu-ne noua astfel mantuirea, salvarea sufletului, rezulta ca El a conferit timpului sens, iar clipei, o valoare inestimabila. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevar deoarece noi ne mantuim, sau ne pierdem, in cuprinsul acestei clipe, care poate fi convertita in vesnicie. „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiul lui Avraam” (Luca 19, 9), va spune Mantuitorul lui Zaheu, sau talharului de pe cruce: „Astazi vei fi cu Mine in Rai” (Luca 23, 43).

Observam cum acest adverb de timp capata o valoare teologica, si, in acelasi timp, un mesaj pentru fiecare crestin. De aceea, Sfantul Apostol Pavel explicand Taina Nasterii Mantuitorului, cand a scris Epistola catre Galateni, a spus ca Dumnezeu, Mantuitorul, s-a intrupat „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul Nasterii Domnului, unic si irepetabil in istorie, caci omenirea  a fost pregatita pe multiple planuri, caci toata desfasurarea istoriei, precum si evolutia diferitelor epoci, care au pregatit venirea Domnului, tind spre acest eveniment unic, menit sa dea sens creatiei, sa o restabileasca in starea de puritate, anterioara caderii omului in pacat. De aceea formularea Sfantului Apostol Pavel „plinirea vremii” indica momentul in care experienta pacatului si a departarii omului de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat initiativa, sa vina, in chip smerit, catre noi oamenii, pentru a ne ridica acolo de unde am cazut. Deci starea omenirii, inainte de venirea Mantuitorului, poate fi caracterizata ca o stare de tensiune, caracterizata prin dorinta de a fi cu Dumnezeu, dar si momentele care au dus la departarea de Dumnezeu, asa cum Sfantul Arhidiacon Stefan aduce, in rechizitorul formulat la adresa Sinedriului: „Voi pururea stati impotriva Duhului Sfant, precum parintii vostri, asa si voi” (Faptele Apostolilor 7, 51). Observam tensiunea, pe de o parte, de a se impotrivi randuielii lui Dumnezeu, iar pe de alta parte, dorinta de a fi impreuna si alaturi cu Dumnezeu.     

Deci valoarea timpului, in crestinism, este, dupa Intruparea Mantuitorului, valoarea mantuirii, pentru ca salvarea si mantuirea noastra se fac in timp, iar timpul capata un nou sens, odata cu Intruparea Mantuitorului. De altfel, cand sarbatorim sarbatorile, sau le traim, nu facem amintire a cele petrecute acum cateva secole, sau mii de ani, ci traim Taina: „Astazi este inceputul mantuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face. Astazi va binevestesc voua bucurie mare. Caci vi s-a nascut Mantuitor, in cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Deci cuvantul vesniciei devine prezent in viata noastra, a crestinilor, si Intruparea Domului apare, in fiecare an, la sarbatoarea Craciunului, ca un nou inceput, un nou inceput pentru viata noastra, pentru sufletul nostru si pentru destinatia noastra finala, care este cerul unde ne asteapta Dumnezeu, cu ingerii Lui.

Timpul cel mai nostalgic, nevinovat, de care toti oamenii isi aduc aminte, este timpul copilariei. Scriitorii i-au acordat pagini intregi, elogiindu-l, fiind cea mai nevinovata perioada din viata noastra. De altfel, Biserica a randuit, la pana la varsta de sapte ani, copiii sa fie impartasiti fara spovedanie, socotindu-se a fi in starea harica a luminii Sfantului Botez. Perioada aceasta din anii cand Mantuitorul era copil, in Nazaret, Sfantul Evanghelist Luca o prezinta, rezumativ, prin cateva cuvinte, aratand ca timpul era cel care rezolva si implinea momentul in care El trebuia sa faca omenirii cunoscuta taina Intruparii Sale, chemandu-o la viata si nemurire: „Iar Iisus sporea cu intelepciunea si cu varsta, si cu harul la Dumnezeu si la oameni” (Luca 2, 52). Deci taina mantuirii noastre se lucreaza si se implineste intr-un timp, intr-un loc geografic si cu un scop precis.

Deci, inca din copilarie, intr-o foarte scurta rugaciune, omul este indemnat: „Crestine, totdeauna lucrul tau, sa-l incepi cu Dumnezeu”. Orice lucru bun are un inceput, dupa cum si orice lucru rau, prima data se savarseste in minte, in ratiune si, dupa aceea, devine realitate a vietii. Deci orice inceput bun, este gandul cel bun, care are nevoie de ajutorul, de mila si de binecuvantarea lui Dumnezeu, caci nu putem incepe nimic fara sa fim inspirati si nu putem desavarsi nimic fara sa fim ajutati de Dumnezeu. Ati vazut, in Sfintele Evanghelii, ca Mantuitorul, adesea, cand era intrebat de Apostoli, El se referea la clipa care o traia: „inca nu s-a implinit vremea”, sau „vremea Mea nu a sosit”. Deci, toate aceste clipe ale istoriei mantuirii neamului nostru omenesc, sunt repere, coordonate ale timpului, care, daca sunt folosite pentru binele sufletului nostru, devin clipe binecuvantate, daca sunt folosite pentru a pierde si irosi ceea ce este foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru ca nicio clipa nu se mai repeta. Fiecare etapa a vietii noastre isi are cursul ei: copilaria, tineretea, varsta inaintata, si depinde de felul cum noi stim sa le folosim. De altfel, tensiunea acesta, intre poporul ales si Dumnezeu, izvorul vietii, a fost generata si mentionata, in primul rand, in scrierile si in cuvantarile profetilor Vechiului Testament. Mesajul lor era unul foarte clar: de a se intoarce poporul, pentru ca mai este timp: „Asculta Israele! Ia aminte pamantule, caci Domnul iti vorbeste! Ce puteam sa fac pentru voi, pentru via aceasta si nu am facut?” (Ieremia 2, 12-13).
 Deci, in orice clipa a vietii, exista posibilitatea intoarcerii, si inceputul cel bun este cel in care am renuntat la egoismul din noi, la individualismul, care caracterizeaza, in mare parte, societatea timpului nostru, si lasam ca Dumnezeu sa fi Cel care devine sensul vietii noaste, binecuvantarea si plinirea, sau savarsirea timpului bun, pe care il avem de implinit. De altfel, in practica liturgica a Bisericii noastre, Sfantul Vasile cel Mare, a carei Sfanta Liturghie o savarsim, de zece ori pe an, in rugaciunea Anaforalei, chiar cere ca Dumnezeu sa binecuvanteze cununa anului bunatatii Sale: „Ca El sa ni se arate noua cu bogate indurari, si cu timpuri bine intocmite si de folos, daruind si pamantului ploaie lina, spre rodire, si pe noi sa ne pazeasca, fii ai luminii si ai zilei aratandu-ne.” Caci timpul devine sfintit in momentul in care este chemata mila, ajutorul si binecuvantarea lui Dumnezeu.

Progresul tehnic, tot mai avansat, a creat multe facilitati omului, insa, folosit fara ratiune, se intoarce impotriva lui. Astazi computerul fascineaza, rezolva multe probleme, de nerezolvat in trecut, insa da omului dependenta, il fac sclav propriilor sale lucruri. Este un paradox, cum omul a creat arme pentru a ucide pe altii, dar care, acum, se teme el de ele, neputand a le controla. Tehnicizarea a creat un om hibrid, bolnav, care se agita si mereu se afla in lipsa de timp, desi ziua si noaptea stau la dispozitia lui, desi, pentru deplasare, are atatea mijloace moderne, desi totul este rapid, lipsa de timp pentru el insusi, pentru sufletul sau, au devenit cronice. Ca sa nu vorbim si de cei care isi irosesc si pierd timpul, fiecare clipa fiind pierduta, iar existenta lor fiind nerezolvata, si, ca si cum nu ar fi fost.

Timpul pierdut, care a fost favorabil noua, spre plinirea binelui, si l-am pierdut, sigur nu mai revine. Dar avem posibilitatea ca cel pe care inca il avem la dispozitie, sa il folosim si sa il convertim, in asa fel, incat sa intrecem ceea ce am pierdut odinioara. Desigur, starea aceasta de umilinta, a firii umane, care este dispusa sa accepte, mai usor, nelucrarea, decat lucrarea, poate fi depasita prin vointa, si, in al doilea rand, printr-o credinta sincera si profunda.

Vedeti, Mantuitorul vine in lume si se naste in conditii smerite, ia chipul unui Prunc, al unui copil, si arata, in Sfanta Evanghelie, ca cine doreste sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, daca nu se va intoarce, si nu va fi ca un prunc, nu va intra in ea. Deci, perioada copilariei devine purtatoarea unei semnificatii spirituale noi. Cei ce vor sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa fie ca pruncii, adica sa se gandeasca, nici un copil, nici un prunc, nu se gandeste la dimensiunea timpului. Isi numara anii, zilele, timpurile trecute si se gandeste la clipa pe care o traieste. De aceea, Mantuitorul da exemplul unui copil nevinovat (Luca 18, 15-16) care este, pentru noi, reper pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Deci orice om, orice crestin, este chemat sa foloseasca timpul in favoarea salvarii sufletului lui. Timpul pierdut, sigur, nu se mai intoarce, dar avem sansa unica, de aceea S-a intrupat Mantuitorul, ca timpul, ce-l mai avem de trecut, sa-l petrecem in pace, lucrand si facand cele dupa voia Lui. De altfel in Ectenia cererilor Sfintei Liturghii cerem ca Dumnezeu sa ne dea „ziua toata desavarsita, in pace si fara de pacat”. Deci iata care este dimensiunea timpului, ca si crestin, de a-l folosi spre mantuirea noastra si a semenilor nostri.
Timpul care s-a scurs de la momentul caderii omului in pacat pana la cel al venirii Domnului, este un timp de pregatire si mentinere a constiintei omenirii pe calea binelui. Mantuirea noastra se realizeaza treptat, in ziua cand Domnul trimite, din cer, Sfintei Fecioare Vestea cea buna, anuntand omenirea ca ea va naste un Mantuitor, Biserica canta, vestind inceputul mantuirii: „Astazi, (care devine momentul ce a schimbat istoria lumii) este inceputul mantuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu fiu la Fecioarei se face si Gavriil darul il binevesteste”. Realizarea mantuirii noastre se face in timp, etapizat, treptat, pentru ca noi sa vedem prezenta lui Dumnezeu in istoria lumii, pregatindu-o pentru mantuirea ei. Dupa ce Dumnezeu, odinioara, a grait parintilor nostri prin prooroci, in zilele cele din urma ne-a grait noua prin Fiul (Evrei 1, 1-2).
Lucrurile cele bune, cu foarte multa osteneala si cu foarte multa lucrare, se implinesc. In ultima carte a Noului Testament, in Apocalipsa, se scrie, in viziunea Sfantului Ioan, ca a vazut un miel injunghiat, ca de la intemeierea lumii, deci insasi creatia s-a intemeiat pe jertfa. La momentul cercetarii mai-marilor timpului de catre Cel Nou-nascut, raspunsul lui Irod a fost unul sangeros, pentru ca si a temut domnia pamanteasca, crezand ca, printre cei, multi, prunci nevinovati, se afla si Mantuitorul, nestiind ca, de fapt, el lupta impotriva lui insusi. Sigur, cele bune, cu multa osteneala se implinesc. De altfel, intreaga viata pamanteasca a Mantuitorului a fost o jertfa nesfarsita, pentru ca vedem, pe de o parte dorinta celor care vroiau sa Il asculte, iar pe de alta parte, cei mai multi, care Il refuzau. Insa, in istoria pregatirii venirii Domnului sunt momente importante, care scot in evidenta faptul ca cele din Legea cea Veche se implinesc in Legea cea Noua. Astfel, Iosif este vandut de fratii lui, si vedem aici o jertfa, iar in momentul cand Iacob, parintele lor a murit, fratii lui se temeau ca Iosif se va razbuna pe ei, insa el, in ultimul capitol al cartii, Facerea, spune asa: „raul pe care voi mi l-ati facut mie, Dumnezeu l-a intors in bine, pentru salvarea voastra si a neamului nostru”. Deci vedem ca, chiar atunci cand raul este prezent in viata noastra si cere sacrificiu, acest sacrificiu, de multe ori, revine in viata noastra ca o binecuvantare, si ca un semn prin care suntem salvati de la multe incercari. Asa privim noi, din perspectiva crestina, orice zi a martirului unui sfant; s-a nascut spre o viata noua, spre Imparatia, cea fara de sfarsit, a lui Dumnezeu. De aceea, ziua martirului unui sfant este ziua inceputului unei noi vieti. Insasi viata Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacata, mereu afectata de tot felul de acuzatii facute de oameni, care sunt uneletele celui rau. Insa Biserica triumfa, caci ea este cea care, desi mereu se jertfeste, totdeauna aduce bucuria biruintei invierii, pentru ca este condusa de Cel ce a biruit moartea si rautatea acestei lumi.
Timpurile pe care le traim noi au intensitatea, valoarea si sansa de a fi cunoscute, privite, in adevarata lor valoare, si apreciate ca atare. Viata noastra se masoara in ani, de la nastere pana la plecarea din aceasta lume. Anii, lunile, zilele, datorita faptului unei nespuse solicitari a noastre, trec mai repede ca oricand. Astronomia ne vorbeste despre o scurtare a zilei solare, ar fi cu mai putin de 24 de ore, sigur este ca viata noastra este trecatoare, se scurge repede ca precum un paraias, izvorand, alearga spre un rau, iar, de acolo, spre mare, fara oprire. Inceputul de an ar trebui sa ne problematizeze pe toti, sa ne responsabilizeze, traim doar pentru lucruri finite, efemere, sau, totusi, este mult mai important sa ne gandim la cele vesnice.
Pentru ca exista o tendinta de a explica rational si tehnicizat totul, in Capitolul numit „Viata si credinta” care definesc identitatea unui crestin, minunea e o realitate, pe care o traim toti, la fiecare pas. Cei care au credinta puternica traiesc cu adevarat minunea. Sunt oameni care, prin rugaciune, se vindeca de boli incurabile, scapa din incercari prin rugaciune si credinta. Iar Ortodoxia, dreapta credinta, si invatatura Bisericii noastre, niciodata nu a rationalizat Taina si minunea, pentru ca orice minune ce se explica, nu mai este minune, este un fenomen stiintific, care este explicat si patruns de gandirea omului. Exista acest pericol pentru ca mass-media in general, si lumea indepartata de Dumnezeu, in special, e cea care rationalizeaza si cauta sa explice fapte si lucruri, care nu pot fi explicate. Numai in domeniul medical, cate boli sunt, a caror provenienta nu se stie, desi ele exista de sute de ani, si totusi, aceste suferinte sunt vindecabile in mod inexplicabil, si ele sunt cele ce dau marturie de prezenta lui Dumnezeu in viata unui bolnav, care, prin credinta si rugaciune, capata vindecare. De aceea m-am gandit, atunci cand am scris, ca Taina Intruparii Mantuitorului,  oricat de mult am incerca noi sa o intelegem, ea ramane cea mai mare taina, pentru ca, asa dupa cum cei doi Evanghelisti, Matei si Luca, au descris in cuvinte sobre, n-au incercat sa patrunda ceea ce nu poate fi patruns, si n-au incercat sa aduca oceanul pe malul marii, pentru ca nu poate fi implinit acest lucru. De aceea, in invatatura si teologia Bisericii noastre vorbim de taina cea minunata si mare si de minunea ce s-a intamplat si se intampla, si de faptul ca Dumnezeu este prezent, prin lucrarea Sfantului Duh, in viata noastra si acolo unde este El, acolo se biruiesc legile firii si regulile creatiei, dar nu sunt anihilate, ci sfintite, si capata un nou sens. Mantuitorul se foloseste de trup feciorelnic pentru a veni in lume, dar biruieste cele ale firii, se foloseste de acest pamant, in mijlocul caruia savarseste mantuirea noastra, si totusi nu are nimic in comun cu pamantul. Se foloseste de cele ale creatiei nu pentru a le distruge ci pentru a le reda starea cea dintai. Asa intelegem noi vindecarile savarsite de Mantuitorul si toate cele scrise in Sfanta Evanghelie, ca fiind o restaurare a intregii creatii, care era distrusa si foarte asuprita de urmarile si consecintele pacatului si a firii umane, destul de decazuta.

Anul care s-a incheiat a fost o binecuvantare, sau un blestem, depinde de noi, de felul cum am stiut sa pretuim timpul si ce am savarsit noi pentru sufletele noastre. Anul care incepe este un nou inceput, pe care-L dorim cu binecuvantarea lui Dumnezeu, ca El sa fie pururi prezent in propria noastra viata.
Decizia cea buna se ia intotdeauna cand este cerut ajutorul lui Dumnezeu, in orice clipa. De aceea Biserica a randuit, inca din momentul in care ne-am ridicat din pat, sa incepem ziua cu binecuvantarea rugaciunii si cu cererea, pe care trebuie sa I-o adresam lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur, in comentariul Evangheliei dupa Matei, a spus ca Dumnezeu chiar se supara cand noi nu cerem nimic de la El. Nu pentru ca nu stie ca avem nevoie de ele, ci vrea sa vada ca recunoastem prezenta si mila Lui in viata noastra. Fara El nu putem face nimic, pentru ca El ne-a creat si are grija de noi, dar orice decizie cruciala a vietii si orice hotarare, care trebuie sa o luam noi insine, o putem avea spre folosul nostru si a celorlalti din jurul nostru, daca cerem mila, ajutorul si binecuvantarea lui Dumnezeu. Chiar Mantuitorul a spus ca „fara Mine nu puteti face nimic”, deci El este izvorul vietii noastre, sensul vietii, bucuria si mantuirea noastra. Deci orice ajutor, orice mila, nu poate fi niciodata egalata cu cea care vine de la Dumnezeu, mangaierea sufletelor si puterea noastra, prin care biruim toate incercarile vietii.

Numaratoarea anilor este un lucru uman, deci oamenii au impartit timpul si l-au masurat in ani. In viata de dincolo, clipa vesniciei este un prezent continuu, deci in momentul cand am parasit aceasta lume iesim in afara timpului si traim vesnicia, prezentul continuu. Cand Mantuitorul i-a spus talharului „Astazi vei fi cu Mine in rai”, pentru acela a inceput vesnicia. Deci in viata de dincolo, vom fi impreuna cu Dumnezeu si cu sfintii si cu ingerii Lui, vom depasi cele ale timpului, creatia se afla in timp si timpul este cel care face ca noi sa trecem prin el. Dar Dumnezeu este in afara timpului, si cei care se vor invrednici de viata cea vesnica, vor fi asemenea Lui. Mantuitorul a spus, inainte de patimi, ca „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca lumea sa vada si sa creada ca Tu M-ai trimis”. Deci marirea dumnezeirii se descopera in timp, totusi Mantuitorul paraseste acesta lume, iar cand Apostolii L-au intrebat daca El va reaseza imparatia lui Israel, El a spus ca: „nu este al vostru a sti anii sau vremurile pe care Tatal le-a pus in stapanire”, si noi, pe acest pamant, suntem pelerini, ne pregatim pentru viata cea vesnica. Dar, in acest timp, cat il avem, in acest scurt timp, realizam cele de care ne vom bucura in vesnicie. Inceputul timpului si sfarsitul lui, de fapt, este pentru noi, inceputul nasterii calatoriei si al sfarsitului acestei calatorii, pe acest pamant.

http://www.episcopiahusilor.ro

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img