News Flash:

PS Ignatie: „Fiul cel mare nu mai stia sa se bucure, isi absolutiza logica sa si incerca sa o impuna si tatalui sau. Atunci cand incepi sa gandesti fara sa iubesti, ai inceput deja sa pacatuiesti”!

17 Februarie 2020
388 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.8286 RON (0.0000)
USD: 4.4674 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
86703909 767305940424704 1086516044580782080 n

În Duminica Întoarcerii Fiului risipitor, 16 februarie 2020, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie în Parohia Crâng, Protopopiatul Bârlad.

La începutul slujbei, Preasfinţia Sa a binecuvântat lucrările de reabilitare a bisericii cu hramul „Sfânta Treime” şi „Sfântul Nicolae”.

Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi şi părintele protopop Vasile Lăiu.

În omilia rostită în cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a făcut o radiografie a comportamentului fiului cel mare, despre care a afirmat că a greşit mai mult decât cel care risipise averea tatălui. Tatăl din Evanghelie sfidează logica cu care suntem noi obişnuiţi în privinţa relaţiilor dintre oameni:

 „Ca tipologie, atitudinea fiului mai mare, faţă de fratele mai mic şi faţă de tatăl său, o găsim răspândită printre noi, creştinii.

Atitudinea lui este una de încăpăţânare. Nu s-a bucurat de întoarcerea fratelui său. Nu a cântărit mai mult faptul că cineva, fratele mai mic, cel care îl renegase pe tatăl său, s-a întors.

Tatăl îl primeşte pe fiul cel mic cu atâta dragoste şi nu îi reproşează absolut nimic.

Noi nu putem înţelege această logică. Avem o altă deprindere.

Când cineva ne greşeşte şi vine să îşi ceară iertare, mai întâi, aproape instinctual, îi aducem aminte de gravitatea greşelii, ca noi să ne punem în ipostaza celui care îi facem un favor celui care a greşit.

Este primul nostru impuls. Îi aducem aminte cât de grav s-a comportat faţă de noi şi, într-un final, dăruim iertarea.

Atitudinea tatălui sfidează logica noastră. El îl primeşte pe fiul cel rătăcit.

Acesta renunţase la dragostea tatălui său şi îl tratase ca pe un patron. Mai mult decât atât, l-a omorât din punct de vedere social. Când este momentul împărţirii averii? Atunci când părinţii nu mai sunt, când au plecat în lumea veşniciei. Fiul cel mic se comportă faţă de tatăl său ca şi cum acesta era mort.

În mentalitatea vremii respective, potrivit tradiţiei iudaice, întotdeauna fiul cel mare primea o parte de avere în plus. În cazul de faţă, averea trebuia împărţită în trei. Două părţi lua fiul cel mare şi o parte fiul cel mic. Acesta din urmă are neobrăzarea, cutezanţa de a cere partea care i se cuvine.

Când se întoarce acasă, tatăl îl primeşte fără să îi reproşeze nimic, fără să îi destăinuie cât de mult a suferit, cât de tare l-a rănit plecarea sa.

Primirea aceasta, plină de dragoste, cu braţele deschise, s-a consumat în tăcere.

Când iubeşti, niciodată nu încerci să te scoţi pe tine în evidenţă şi să transmiţi celuilalt ce sacrificiu ai făcut şi ce dovadă de eroism ai dat. Lucrurile merg de la sine”.

Preasfinţia Sa a vorbit despre încăpăţânarea de care dă dovadă fratele cel mare, efect al unei gândiri lipsite de iubire:

 „Fiul cel mare nu are capacitatea de a se bucura de întoarcerea fratelui mai mic. Mai mult decât atât, intră într-un conflict cu tatăl său. Vrea să îi demonstreze acestuia că iubirea sa este un eşec.

Atunci când începi să gândeşti fără să iubeşti, ai început deja să păcătuieşti.

Fiul cel mare a făcut acest lucru. Nu a fost în stare să descopere dragostea copleşitoare a tatălui său. Dimpotrivă, îl ia la rost.

Fiul cel mare era invidios, răutăcios şi încăpăţânat.

S-a încrezut atât de mult în ideile sale, în părerile sale, în analizele sale, încât credea că sunt absolute.  

Credea că el nu greşeşte, dimpotrivă, tatăl ar fi fost în eroare.

Ce cuvinte foloseşte? «Niciodată» nu mi-ai dat nimic! Nici măcar un ied». Iedul este fiul caprei, capra fiind simbol al încăpăţânării. În altă parabolă, Hristos spune că, la sfârşitul lumii, va împărţi lumea în două, oile de-a dreapta, iar de-a stânga caprele, ca cele care sunt încăpăţânate, se încred în ideile lor.

Din ceea ce cere, fiul cel mare devoalează lucrul de care suferă, şi anume de încăpăţânare”!

De asemenea, Ierarhul Huşilor a asemănat atitudinea refractară a fratelui cel mare cu atitudinea avută de Cain, ucigaşul fratelui său, Abel:

„Este groaznic să dai peste un om încăpăţânat, care crede că ideile sale sunt perfecte, desăvârşite.

Fiul cel mare s-a comportat în felul acesta. Credea că are o gândire perfectă.

Ni se spune că venea de la ţarină, adică era un om muncitor, harnic. Din punct de vedere biblic, şarpele este simbolul vicleniei şi al invidiei. El este un animal al câmpului.

Prin menţiunea că fiul cel mare venea de la ţarină ni se descoperă faptul că el era invidios. Şi Cain muncea la câmp. S-a lăsat sedus de invidie şi l-a ucis pe fratele său.

Fiul cel mare, prin invidie, nu a făcut altceva decât să îl ucidă pe fratele său. Nu a ştiut să se bucure de întoarcerea lui, de binele care s-a răsfrânt asupra lui, de dragostea pe care i-a împărtăşit-o, fără nicio condiţionare, tatăl său”.

Părintele Episcop Ignatie a remarcat faptul că modul de gândire a fratelui cel mare se regăseşte foarte mult în lumea contemporană, care suferă de invidie şi de suspiciune:

„Câţi dintre noi nu ne identificăm cu fiul cel mare? Suntem răutăcioşi, invidioşi. Nu avem capacitatea de a ne bucura de binele celui de lângă noi! Când vedem că cineva prosperă, că, din punct de vedere material, îi merg lucrurile strună, dintr-o dată atitudinea noastră este una de suspiciune.

Tipologia fiului mai mare se regăseşte, cu pregnanţă, în toate sferele vieţii sociale.

Sunt foarte puţini cei care ştiu să se bucure de întoarcerea unui om, de faptul că cineva reuşeşte să învieze din mocirlă, să iasă dintr-un hău.

Mare parte dintre noi stigmatizăm! Desfiinţăm omul, nu ştim să ne bucurăm!

Este esenţial să fim atenţi, că în momentul în care gândim fără să iubim, deja începem să păcătuim”.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a afirmat că un om înrobit de propriile reguli, care îşi absolutizează logica personală, este un om profund nefericit:

„Este un chin groaznic pentru cineva să fie rob al regulilor, pe care să le îndumnezeiască.

Este cumplit să ai, lângă tine, un om care să fie rob al regulilor.

Fiul cel mare muncea, dar nu ştia să trăiască, avea mentalitate de sclav, de om care şi-a pierdut libertatea interioară.

Nu mai ştia să se bucure, gândea doar în logica sa, pe care o absolutiza şi pe care încerca să o impună şi tatălui său.

Tatăl se comportă delicat şi cu fiul cel mare, deşi atitudinea lui este mai gravă decât a celui mai mic.

Fiul cel mic şi-a venit în fire şi s-a întors. El era înstrăinat nu numai din punct de vedere spaţial, de casa sa, ci şi de el însuşi.

Aceasta face păcatul! Ne înstrăinează şi de noi înşine. El îşi vine în fire şi începe procesul de pocăinţă, de întoarcere, care îl eliberează.

Fiul cel mare se întoarce şi el, la casa tatălui său, de la muncă, dar întoarcerea lui nu este una care să îl elibereze. Dimpotrivă, este o întoarcere care îl asfixiază, îl blochează din punct de vedere spiritual, transformându-i viaţa într-un chin.

În felul acesta se chinuie toţi cei care cred că părerile lor sunt cele mai grozave şi că ale celorlalţi nu valorează absolut nimic.

Astfel de oameni, oricât ar încerca să îşi impună punctul lor de vedere, oricât ar încerca să demonstreze cât de desăvârşiţi sunt, rămân nişte oameni chinuiţi, nu au libertatea lăuntrică.

În preajma lor simţi că te asfixiezi, nu poţi respira aerul libertăţii, pentru că sunt robi ai literei, iar nu ai duhului”.

În final, Preasfinţia Sa a remarcat faptul că, deşi ne identificăm cu fiul cel risipitor, mai degrabă suntem în postura fiului cel mare:

„Cei mai mulţi dintre noi ne identificăm cu tipologia fiului cel mare, răutăcios.

Peste tot este răutate, ne bucurăm de răul care se întâmplă celui de lângă noi. Nu regăsim, din păcate, spiritul Evangheliei transpus în viaţa de zi cu zi.

Avem, poate, un coleg de serviciu sau un prieten care s-a reabilitat din punct de vedere moral. Poate că până într-un anume punct al vieţii a fost un dezastru. Îl vedem că învie, că se reabilitează.

Care este atitudinea noastră? Îl învăluim cu dragoste, ne bucurăm de întoarcerea lui, îi mai dăm un impuls?

Suntem creştini numai în măsura în care ştim să ne bucurăm de întoarcerea şi înflorirea vieţii celuilalt.

Păcatul groaznic al fiului cel mare constă în faptul că el ar fi vrut să fie stăpân şi pe dragostea tatălui său şi să o dea el, în doze.

Este groaznic când cineva vrea să devină stăpân pe dragostea celuilalt.

Când ne este ciudă că cineva este iubit, noi, de fapt, vrem să luăm dragostea din inima lui şi să o distribuim noi.

Este o formă cumplită de degradare umană când ai vrea să pui stăpânire inclusiv pe modul cum cineva iubeşte.

Suntem ipocriţi, căci toţi vrem să fim înţeleşi şi iertaţi, dar nu răspundem cu aceeaşi atitudine”.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ciprian Aurelian Tacu, în semn de preţuire pentru activitatea pastorală şi edilitară desfăşurată.

Ierarhul Huşilor a oficiat apoi slujba Parastasului pentru preotul Ştefan Darie, ctitorul bisericii din localitatea Crâng.

Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2020 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.0996 (s) | 24 queries | Mysql time :0.013930 (s)