News Flash:

Se pot organiza si astfel de conferinte la Barlad - FOTO

16 Mai 2018
689 Vizualizari | 0 Comentarii

La Bârlad, prin preocuparea unor oameni vrednici, a fost organizată conferința cu tema „Religiozitatea lui Eminescu”. Evenimentul, găzduit de biserica „Sfântul Ilie” din Bârlad, s-a bucurat de participarea Preasfinţitului Părinte Episcop Ignatie al Hușilor, a domnului prof. univ. dr. Nicu Gavriluță de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, a domnului Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea şi director fondator al revistei SCRIPTOR, precum și  a profesorului și criticului literar Gruia Novac. Gazda evenimentului a fost părintele protopop Vasile Lăiu.

Manifestarea face parte din programul „Zilelor Culturale ale Bârladului” ce se desfăşoara în perioada 11-20 mai 2018.

Neîncăpătoare s-a dovedit biserica “ Sf. Ilie “ din Bârlad pentru cei care au dorit să participe la o inedită și imperioasă conferință ce a avut ca subiect religiozitatea “ poetului nepereche”.
Așa cum deja i-a obișnuit, discursul episcopului Hușilor a fost cel care a dat culoare si greutate evenimentului. Presărat cu citate alese , Ignatie al Hușilor a reușit sa atragă atentia iar publicul prezent i-a sorbit cuvintele. Redam, integral, cuvântarea acestuia si va lăsam pe dumneavoastră sa decideți.

“ În momentul în care m-am decis să scriu aceste câteva rânduri despre credinţa lui Eminescu, mi-a venit în minte o relatare extrem de nostimă şi plină de tâlc a criticului literar Alex. Ştefănescu: este vorba despre un „primar zelos” din perioada comunistă care a ridicat un bust, „la intrarea într-un parc” al oraşului, cu un Eminescu tuns, tocmai pentru a da bine în faţa regimului roşu angrenat într-o cruciadă împotriva „pletelor” tinerilor. „(...) Zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educaţie oferindu-le tinerilor, drept exemplu de mare autoritate morală, capul ferchezuit după normele eticii şi echităţii socialiste al unei personalităţi din istoria culturii româneşti. De fapt, cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfăţişare pe măsura necesităţilor propagandistice ale regimului comunist. Şi, bineînţeles, pe măsura educaţiei estetice a propagandiştilor ...”

Preluând vocabula centrală a acestei relatări, îndrăznesc să spun, cu umor şi dezamăgire, că toţi cei care depun eforturi (aproape) sisifice în a-l califica pe Eminescu ca fiind „ateu” sau reprezentant al proletarilor şi „sfânt al Pământului” sau „cuvântătorul sfinţeniei Neamului şi Pământului Românesc”, nu fac altceva decât să-l „tundă” şi să-l ajusteze conform ideologiei lor naive şi „propagandistice”, antagonizîndu-i gândirea, poezia, proza şi trăirea.  Sau mai exact, aruncarea versului, a prozei şi a publicisticii eminesciene în lupta de clasă a etichetelor care poartă semnul disjuncţiei: ori „ateu” sau „sincretist”, ori „sfânt” sau „geniu religios”, este tot o marcă a unei mentalităţi de nuanţă maniheică şi necoaptă.

În aceeaşi ordine de idei, cred că avea dreptate scriitorul britanic Chesterton care afirma apodictic că: „adevărurile se preschimbă în dogme de îndată ce sunt contestate”. Aplicat la cazul nostru, contestarea „adevărului” că Eminescu este „ateu” l-a „convertit” în „sfânt” sau „geniu religios”; contestarea „adevărului” că Eminescu este un „sfânt” l-a convertit într-un „ateu” şi un „sincretist” religios.

De aceea, putem opina că Eminescu nu a fost nici ateu, dar nici geniu religios. A fost ceva mult mai profund şi mai în conformitate cu ceea ce putem detecta în poezia, proza şi publicistica sa decât aceste categorisiri irelevante: a fost un suflet măcinat de căutări metafizice care au luat concreteţea unei credinţe ca numinos în fluctuaţie şi nelimpezire. Echivalentul acestui numinos ottonian este strigătul plin de curaj şi smerenie al tatălui copilului lunatic din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”

Pentru a-mi argumenta punctul de vedere, aş vrea să vă aduc în atenţie faptul că poeziile cel mai des invocate ca fiind cele care îl validează pe Mihai Eminescu ca ateu şi detractor al divinităţii, de fapt acestea sunt cele care exprimă, dacă nu mă înşel, aproape cea mai curată percepţie asupra acesteia.
Ma voi opri la una dintre aceste poezii, la deja celebra Împărat şi proletar, care a intrat rapid în retorica propagandistică a regimului comunist şi poate fi considerată „o parodie” a acestuia. Cele mai uzitate versuri de către idolii ateismului, aş putea spune până la epuizare, sunt: „Religia – o frază de dânşii inventată/Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată/După ce-amar muncirăţi mizeri vieaţa toată,/Aţi mai purta osânda ca vita de la plug”

Unii, din dorinţa de a-l disculpa pe Eminescu de orice vină a ateismului, au pus aceste versuri pe seama şi în gura „proletarului”; alţii au crezut că însuşi Eminescu credea în aceste versuri, de vreme ce le-a scris. Adevărul cred că este undeva, nu la mijloc, ci dincolo de aceste interpretări simpliste. Conform gândirii profund ortodoxe, religie înseamnă transformarea credinţei în ideologie, adică „slujirea” este „denaturată” în „putere” iar credinţa ca întâlnire personală, comunională şi de „încredere” în Dumnezeu într-un set de convingeri utilitariste, raţionaliste şi cât mai eficiente, ca mai apoi să sfârşească în totalitarism. Astfel, cred că are dreptate Eminescu atunci când scrie aceste versuri: credinţa nu înseamnă ideologie, care te transformă într-un biet animal executant al ordinelor instinctuale ale celui ce exercită putere, nu slujire, ci mod de viaţă, trăire personală a lui Dumnezeu. Transformând credinţa în ideologie, adică în religie, evident că, după versurile lui Eminescu: „Cel ce în astă lume a dus numai durerea/Nimic n-are dincolo, căci  morţi sunt cei muriţi”. Adică, „durerea”, ca produs şi agent al păcatului, este „insuccesul omului”, care nu are ce lua cu el dincolo în viaţa de dincolo, de vreme ce el s-a dispersat în „nimicul” răului.

Chiar dacă în anumite poezii sau proză pare să fie un revoltat împotriva Divinităţii, Eminescu are deplinătatea conştiinţei de a nu amalgama religiile lumii într-un malaxor al sincretismului, recunoscând prestigiul spiritual şi cultural al creştinismului: „Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns în inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor”

De asemenea, nu a fost total străin de viaţa religioasă în accepţiunea ei socială, accentuând, aproape ca un profet peste veacuri, procesul de secularizare care se instaurează în sufletele oamenilor: „Ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme, se întinde într- un mod înspăimântător în secolul nostru. Căci, la drept vorbind, credincioşii bisericii nu prea au ştiinţa deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpânesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericei este sentimentul religios, de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce trece din România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de câştig fără muncă”     

Prin urmare, credinţa lui Eminescu, aşa cum reiese din opera sa, este una fluctuantă şi nelimpezită teologic, dar profundă, apetisantă şi fără să Îl boicoteze sau să Îl renege pe Hristos”.

Galerie Foto

jghjghjgh
b rlad
Distribuie:  
Loading...

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1173 (s) | 35 queries | Mysql time :0.021164 (s)