Şi-a dorit Spartacus să devină rege? Când vestea despre răscoală sclavilor s-a răspândit la Roma toată suflarea oraşului a încremenit de spaimă. Asemenea panică nu se mai declanşase de la invazia galică şi de la expediţia lui Hannibal. Groaza era amplificată de faptul că toate legiunile trimise împotriva răsculaţilor fuseseră zdrobite.
Zvonuri alarmante despre atrocităţile cumplite comise de sclavi au început să circule pretutindeni.
Simplă rostire a numelui liderului răscoalei – Spartacus – îi făcea chiar şi pe venerabilii senatori să tremure. Insurecţiile sclavilor nu erau ceva nou la Roma. O revoltă de amploare se declanşase în Sicilia, în anul 135 i.Chr., când peste 70.000 de sclavi ridicaseră armele.
Peste trei decenii, sclavii aveau să se răscoale iarăşi, tot în sud. Ambele mişcări au fost înnăbuşite în sânge şi sclavii capturaţi au fost daţi fiarelor, în arenă. De astă dată, însă, situaţia era mult mai gravă. Răzvrătiţii ameninţau însăşi Roma iar nucleul răscoalei era format nu din sclavi fără nici o pregătire de luptă şi slab înarmaţi, ci din gladiatori.
Cei ce au au aprins scânteia răscoalei au fost gladiatorii. Acestia se aflau într-o tabără de antrenament din Capua, condusă de un anume Lentulus Batiatus.
Şi-a dorit Spartacus să devină rege?
Încă de la debutul ei, în fruntea răscoalei s-a aflat Spartacus. Gladiatorul era un personaj fascinant, despre care, din păcate, ştim prea puţine lucruri. Trac de origine,servise ca auxiliar în armată romană înainte de a fi vândut ca sclav, din raţiuni necunoscute. Alături de el s-au aflat doi gladiatori de origine galică, Crixus şi Oenamus.
Flacăra răscoalei s-a întins rapid şi cei 78 de gladiatori care fugiseră de la şcoală din Capua aveau să devină curând sute, apoi mii de răzvrătiţi. Spartacus şi-a condus soldaţii improvizaţi pe vulcanul Vezuviu, aflat în adormire de sute de ani, dar s-a trezit înconjurat de trupele de miliţie aflate sub comanda lui Clodius Glaber. Convins că foamea şi setea le vor veni de hac sclavilor, Glaber şi-a făcut tabăra la poalele muntelui. Dar ingeniosul Spartacus a poruncit oamenilor săi să împletească, din corzile de vită de vie ce creşteau din abundenţă pe Vezuviu, curmeie, cu ajutorul cărora, noaptea sclavii au coborât crestele abrupte, năvălind peste tabăra romană şi capturând o cantitate importantă de arme şi provizii.
Două legiuni, sub comanda pretorului Publius Varinius, au avut aceeaşi soartă, fiind puse pe fugă de armata sclavilor, ce numără de acum aproape 40.000 de oameni. Legionarii capturaţi au fost puşi să lupte până la moarte, pentru distracţia gladiatorilor, sau au fost crucificaţi – pedeapsa dată de obicei romanilor sclavilor răzvrătiţi.
Drumul spre libertate
Spartacus a înaintat apoi spre nord, ocupând Campania şi învingând o nouă armată, condusă de Gaius Thoranius. Sclavii erau extaziaţi de aceste succese neaşteptate şi doreau acum să ia cu asalt Roma. Spartacus îşi dădea seama că toate succesele de până atunci se datorau norocului. El se temea de venirea experimentaţilor veterani din Spania, Galia şi Germania, despre care se auzise că ar fi fost convocaţi spre a zdrobi revoltă.
Ca atare, le-a cerut oamenilor să ocolească Roma şi să se îndrepte spre Alpi, după care fiecare va pleca spre plaiurile natale.
Crixus, locotenentul său, nici n-a vrut să audă aşa ceva, susţinând că Roma poate fi cucerită şi prădata. Visând deja la bogăţiile Cetăţii Eterne, aproape jumătate dintre sclavi – circa 30.000 – i s-a alăturat galului şi au început să prade împrejurimile capitalei.
Senatul a înţeles, în sfârşit, că nu mai era de glumit cu sclavii. In primăvara anului 72 i.Chr. a trimis împotriva lor patru legiuni, conduse de Gnaeus Lentulus.
Surprinşi, Crixus şi galii săi au fost învinşi lângă muntele Garganus şi doar o treime din ei au supravieţuit. Între timp, Spartacus făcuse tabăra în Apenini, încercând să alcătuiască o forţă de cavalerie. Curând, oastea să număra iarăşi 70.000 de oameni şi a pornit către nord. A trecut de Roma şi învingând una după alta armatele romane întâlnite în cale. De acum, drumul spre Alpi, deci spre libertate, era deschis.
Sfârşitul visului
În acest moment însă, Spartacus ia o decizie a cărei motivaţii istoricii nu le-au putut clarifica pe deplin. Acesta se întoarce spre sud, dorind să cucerească Roma! Ce l-a determinat să ia o asemenea hotărâre? Probabil faptul că mulţi sclavi erau nerăbdători să distrugă din temelii urbea sinonimă pentru ei cu sclavia şi umilinţă.
Gândul că, învingandu-i pe romani, s-ar fi putut el proclama rege, asemenea celor ce conduseseră cândva, înainte de Republică, destinele cetăţii.
De altfel, în aproape toată istoria antică, „barbarii”, de la Hannibal la Alaric şi Odoacru, au manifestat dorinţa teribilă de a supune un oraş care-i fascina şi pe care-l identificau cu puterea absolută. Se prea poate că asemenea sentimente să-l fi dominat şi pe Spartacus. Iar soarta părea să-i fie prielnică: avea acum o armată de peste o sută de mii de oameni, iar cele mai bune legiuni romane se aflau fie în Spania, sub comanda lui Pompei, fie în Asia Mică, sub cea a lui Lucullus. Senatul i-a încredinţat comanda supremă lui Mărcuş Crassus, singurul care a îndrăznit să-şi asume dificilă misiune de a apăra Roma.
Şi-a dorit Spartacus să devină rege?
Dispunând de opt noi legiuni ridicate în grabă, bogatul Crassus a reuşit să-i înspăimânte pe sclavi, care au abandonat ideea cuceririi Romei, fugind spre sud.
Ajunşi în peninsulă Bruttium, „vârful cizmei italiene”, răzvrătiţii au încheiat un acord cu piraţii sicilieni, prin care aceştia se obligau să-i treacă în insula, pentru a continua rezistenţă armată acolo. Dar piraţii i-au înşelat şi Spartacus s-a trezit izolat de către romani, care l-au blocat, săpând în jurul taberei sclavilor şanţuri adânci şi înălţând parapeţi, pentru că aceştia să nu mai aibă pe unde trece.
Din nou geniul lui Spartacus s-a dovedit însă mai puternic: astupând şanţul cu pământ şi crengi, el a ieşit din încercuire, pornind din nou spre Roma. Dar norocosul Crassus a ştiut să profite de dezbinarea sclavilor şi a ucis 12.000 de rebeli care, plecaţi după pradă, se despărţiseră de grosul armatei. Mai mult decât atât, exact atunci Lucullus a debarcat, cu trupele sale, la Brindisium. Spartacus era prins că într-un cleşte, între două armate romane.
Neînfricatul trac s-a năpustit asupra legiunilor lui Crassus, pe care le consideră mai slabe, dar a fost ucis într-o bătălie epică, în care vitejia lui i-a impresionat chiar şi pe duşmani. Visul de a scutura jugul sclaviei de pe umerii săi şi ai tovarăşilor săi murea astfel, o dată cu el…
