vineri, 29 martie, 2024

SOCANT! O educatoare din Iasi a plecat in Italia pentru un trai mai bun, dar s-a distrus pentru totdeauna! “Am fost tratata ca un sclav”. Dezvaluirile naucitoare ale femeii

Distribuie:

Publicat:

O ieseanca a ramas marcata pe viata dupa cativa ani in Italia • Aceasta povesteste cosmarul prin care a trecut si felul in care italienii o tratau, ca pe un sclav • Drama vietii ei a trait-o cand sotul sau a murit, la o varsta frageda, fiind diagnosticat cu cancer • A ramas singura cu doi copii si isi blestema zilele in care alerga dupa bani

Cand usor-usor se deschideau granitele spre strainatate si plecarea parea mai accesibila, Viorica Ignat a decis ca e vremea sa faca o schimbare. O schimbare care sa le ofere copiilor ei un viitor mai bun. A plecat in Italia in anul 2000, cand avea 28 de ani, lasand acasa doi copii minori care isi aminteau de chipul mamei lor numai din fotografii. Era perioada in care romanii visau la un trai mai bun si plecau in tara in care au devenit roboti, dependenti de bani si goliti de sentimente. Lasasera in urma copii plangand, parinti lipsiti de ajutor si munceau oriunde li se dadea ocazia numai pentru a trimite un ban in Romania, la familiile care asteaptau cu sufletul la gura sa primeasca un pachet la sarbatori.

In tara in care romanii ocupau posturile de munca cele mai de jos, Viorica nu s-a simtit stanjenita sa aiba grija de o batrana si sa spele vasele intr-un restaurant, desi in Iasi fusese educatoare. Pentru bani insa, s-a pierdut intr-o multime din care simtea ca nu mai poate iesi. Astazi, se simte vinovata de faptul ca a petrecut ultimii ani in care a trait sotul sau, alergand dupa un viitor mai bun, uitand ca prezentul este mai important.

"M-au tratat ca pe un sclav"

Viorica Ignat, acum in varsta de 47 de ani, a plecat in Italia pentru a construi, asa cum credea, un viitor mai bun copiilor ei. Primise o oferta de plecare intr-un loc de munca sigur, chiar in buricul Siciliei. Si-a sarutat copiii pe frunte, si-a luat valiza si a iesit pe usa. Isi aminteste astazi de o perioada ingrozitoare, o perioada pe care nu crede ca si-o va putea sterge vreodata din memorie. Inca din prima zi cand a ajuns, si-a dat seama ca traiul ei n-are sa fie prea bun in casa in care poposise. Aceasta povesteste ca dormea pe un fotoliu, fiindca nu i se oferise un pat, isi aminteste ca manca pe ascuns pentru a nu fi dojenita, ca isi facea baie numai cand batrana la care locuia, dormea.

"Inca din prima zi cand am ajuns, ma tratau ca pe un sclav. Stateam in casa cu o batrana si cu doi copii de ai ei. In ziua in care am ajuns, s-au uitat la mine din cap pana in picioare si mi-au spus ca au doar trei camere si ca voi dormi pe fotoliu, langa patul batranei. Batrana era bolnava si trebuia sa-i dau pastile din patru in patru ore, iar noaptea se simtea foarte rau si trebuia sa am grija de ea. Trebuia sa-i verific sau sa ii schimb pampersul din trei in trei ore. Imi amintesc ca intr-o noapte a avut o criza si m-a dat afara din casa, fara documente, fara haine. Nu era pe vremea aia posibilitatea sa suni acasa sau sa te vezi cu familia, asa cum este astazi. In noaptea aceea, am dormit in spatele unui magazin pe doua navete de bere. A doua zi de dimineata, copiii ei m-au cautat si m-au luat acasa. Am stat in acea casa un an, dupa care am plecat la o alta familie", spune Viorica.

Nici la cea de-a doua familie viata nu a fost usoara. Aceasta povesteste ca a avut grija de doi batrani, sot si sotie, si ca acestia o jigneau constant, spunandu-i ca romanii sunt o natie nascuta de sclavi. Abia dupa doi ani de stat in Italia, a reusit sa se intoarca, intr-o vacanta de Craciun, pentru a-si vedea familia. Bucuria nu a durat prea mult, pentru ca la scurt timp trebuia sa revina la rutina care, treptat, a dezumanizat-o.

Vis devenit realitate

Dupa cinci ani de zile de stat in Italia, femeia isi aminteste ca, mergand pe strada cu batrana de care avea grija la acel moment, vazuse un afis pe care scria mare ca se fac inscrieri pentru un curs de infirmiera. Nu a stat pe ganduri si a sunat direct la agentie, unde a fost instiintata ca mai erau doua locuri disponibile. A plecat in graba spre sediul agentiei si a facut toate demersurile necesare pentru a incepe cat mai repede cursul.

Fiindca deja avusese cativa bani stransi, a renuntat in a mai avea grija de batrani si s-a mutat singura in chirie, pentru a fi hotarata ca va da suta la suta din potentialul ei pentru cursul de infirmiera. In patru luni, asa cum povesteste Viorica, a primit postul de infirmiera la un spital de batrani din Firenze.

"Simteam ca sunt alta persoana si ca Bunul Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunile. Eram infirmiera, salariul era mult mai bun si ma simteam respectata si apreciata. Aveam ture de zi si ture de noapte, ma simteam obosita, dar gandul ca nu mai depind de bunavointa unor batrani pentru a ma aseza la masa, ca nu mai sunt jignita si ca dorm linistita fara a fi data afara din casa in toiul noptii, pentru mine era ca un vis devenit realitate. In acea perioada, fiul meu cel mare, Cristi, trebuia sa intre la liceu. Imi amintesc ca din primii bani castigati in spital, i-am cumparat bilet sa mearga la mare. Era pentru prima data cand vazuse marea, la 18 ani. Treptat, m-am pus pe picioare din toate punctele de vedere si mi-am dorit tare mult sa-mi aduc si familia in Italia, dar nu au fost de acord. Nu aveam cum sa ma intorc in Romania, pentru ca sotul meu lucra in constructii si nu avea un salariu bun. Iar eu nu as fi reusit sa ma incadrez in vreun spital", mai spune Viorica.

"Mi-am condus sotul pe ultimul drum"

Desi plecase pentru a oferi o sansa la o viata mai buna familiei ei si s-a sacrificat asa cum numai o mama poate face, cand in sfarsit simtea ca lucrurile din viata ei prindeau contur, Viorica a primit o veste care avea sa-i zdruncine linistea. Sotul ei a fost diagnosticat cu cancer la plamani. A simtit, asa cum povesteste aceasta, ca lumea ei s-a prabusit si ca barbatul cu care avea doi copii era pe patul de moarte. A luat primul avion si s-a intors acasa. Avea ca intentie sa ramana o perioada acasa, pana sotul ei se va pune pe picioare, iar mai apoi sa plece sa mai stranga cativa bani si sa se intoarca alaturi de familia ei, pentru totdeauna. A fost, insa, prea tarziu pentru a-si mai face planuri pentru patru membri. La scurt timp, in familia Ignat ramasesera doar trei membri.

"Nu va pot descrie in cuvinte cata suferinta am indurat. Imi amintesc ca pe 6 ianuarie anul 2007 am ajuns in Iasi pentru a-mi vedea sotul diagnosticat cu cancer. Nu mi-a venit sa cred cand l-am vazut. Se plangea de ceva vreme ca nu se simte bine, dar nu am banuit ca era ceva grav. A mers la un control de rutina, crezand initial ca e o simpla gripa. Dar nu a fost asa. Pe data de 23 martie 2008, l-am condus pe ultimul drum. La ce m-au ajutat banii, Doamne? La ce m-au ajutat sacrificiile pe care le-am facut? Am pierdut ultimii ani din viata omului pe care l-am iubit asa cum Il iubesc pe Dumnezeu. Am ramas singura cu copiii si nu am mai plecat de atunci, niciodata, in Italia. Nici in vacanta nu ma mai pot duce in tara care mi-a oferit sperante, dar care m-a tinut ca pe o prizoniera. Banii, banii nu aduc liniste sufleteasca. Uite cum, intr-un an, viata mea s-a ruinat pentru totdeauna", incheie femeia.

Viorica a ramas in Iasi, in apartamentul vechi in care locuia cu sotul ei si in fiecare zi o candela aprinde o lumanare la mormantul celui care i-a oferit doi copii si care i-a crescut cu dragoste si devotament, atunci cand ea fugea printre straini dupa 700 de euro pe luna.

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img