In campania electorala s-a facut mare tapaj privind protejarea terenului si restrictionarea vanzarii catre straini. S-a vorbit, la un moment dat, despre o propunere legislativa pe care ulterior declaratiilor unui ministru al Agriculturii nu a mai vazut-o nimeni. Acum, niciun personaj politic nu mai spune nimic. Iar PSD nici macar nu a inclus subiectul in programul de guvernare. Dar instrainarea terenurilor continua in acelasi ritm accelerat si in aceleasi conditii.
Romania a liberalizat piata funciara la 1 ianuarie 2014, conform „obligatiilor incluse in Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana“, ceea ce permite persoanelor fizice din UE sa cumpere fara numar si restrictii terenuri agricole. La fel ca in toate domeniile, politicienii romani au preferat fie sa nu faca nimic, fie sa se ascunda cu tupeu in spatele sintagmei „asa ne obliga Uniunea Europeana“.
Ce poate face Romania, ca sa nu-si mai vanda terenurile agricole?
Valoarea terenurilor este in relatie directa cu valoarea lor de intrebuintare. Interesul proprietarilor de terenuri din Romania a fost si este sa reuseasca a le inscrie in circuitul pietei la o valoare cat mai mare. Daca guvernele Romaniei ar fi sustinut politici agricole, de dezvoltare rurala, politici de resurse, de dezvoltare regionala, infrastructuri etc. cat mai eficiente si orientate spre interesul Romaniei, in mod sigur proprietarii de terenuri (din extravilan) ar fi decis sa-si pastreze si sa-si dezvolte ei insisi, eventual prin intermediul unor grupuri/structuri de piata, respectivele proprietati.
Altfel, anumiti si destul de multi proprietari de terenuri au optat sa se dispenseze de proprietate, daca nu le aducea plusvaloare, iar cumparatorii au fost deseori interesati de tranzactii speculative, de multe ori intr-un circuit care nu se intalnea cu vreo politica de resurse, politica locala agricola ori de dezvoltare rurala. Iar cei care s-au pretat la astfel de jocuri speculative cu terenurile au fost atat asa-zisi investitori romani, cat si straini, intr-un cadru legislativ voit mentinut la starea de neclaritate.
Care ar fi putut sa fie si nu a fost argumentatia Romaniei pentru UE?
Prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana, Romania a obtinut o perioada maxima de tranzitie pentru libera circulatie a terenurilor din extravilan, adica sapte ani, la fel precum cele mai multe state candidate care au aderat intre 2004 si 2007 (inclusiv Polonia, Ungaria). Iar pentru terenurile din intravilan, am avut o perioada de tranzitie de cinci ani, tot la fel ca si celelalte state care au aderat la Uniune, in perioada mentionata. Tot Tratatul de Aderare dadea posibilitatea Romaniei ca in cazul unor perturbari, distorsiuni de piata, in primii trei ani dupa aderare, sa solicite prelungirea cu inca trei ani a perioadei de tranzitie (decizia de prelungire apartine Consiliului, la propunerea Comisiei, ca urmare a solicitarii si argumentarii statului membru), sau sa propuna alte masuri de protejare.
Art. 36 (1) din Tratat spune: „In cazul in care, pana la implinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderarii, survin dificultati semnificative si susceptibile sa persiste in orice sector al economiei sau care ar putea provoca deteriorarea serioasa a situatiei economice intr-un anumit domeniu, Romania poate solicita sa fie autorizata sa adopte masuri de protectie in vederea remedierii situatiei si a adaptarii sectorului la economia Pietei Interne“. Dar reglementarea de baza trebuia sa se realizeze in tara, de catre autoritatile statului, ceea ce au facut toate statele membre, mai putin Romania. Deci desi statul roman putea notifica UE pentru a pune conditii strainilor la vanzarea de terenuri agricole, nu a facut-o. Prevederea de mai sus, din Tratat, se regaseste si in Legea nr. 157/2005, prin care Romania a ratificat Tratatul de aderare la UE. Anexa VII, Capitolul 3, punctul 2 stipuleaza masuri tranzitorii de care tara noastra nu a dorit sa beneficieze.
Promisiuni niciodata respectate
La sfarsitul anului trecut s-a tot vorbit despre un proiect de modificare a legii, prin care sa fie impuse restrictii la achizitionarea de teren agricol. Persoanele fizice de alta cetatenie sa poata cumpara pana in 150 de hectare, iar firmele straine, in limita a 1.500 de hectare, alaturi de alte conditii legate de domiciliu, pastrarea destinatiei terenului timp de 10 ani, 75% din veniturile companiei sa provina din agricultura. „Avem pe masa o varianta a legii vanzarii terenurilor agricole, care nu a fost discutata deocamdata cu fermierii. O sa o afisam pe site, ca sa primim observatii, si pe urma o vom introduce in circuitul de avizare. E greu sa estimez cand vor fi aprobate aceste modificari, dar sper din tot sufletul sa treaca repede prin Guvern si sa ajunga la Parlament pana la inceputul lunii noiembrie“, spunea anul trecut Achim Irimescu, fostul ministru al Agriculturii.
Intre timp, ministrul s-a schimbat, proiectul de lege n-a aparut. In 2017 nu s-a mai spus nimic, iar terenurile agricole din Romania sunt in continuare la liber. Acum exista numai dreptul de preemtiune la cumpararea terenului, insa acesta singur nu este suficient pentru a impiedica strainii sa controleze suprafete mari de pamant agricol.
Cand legea i-a sosit la promulgare, la inceputul anului 2014, fostul presedinte Basescu a facut-o si mai permisiva si fara posibilitate de control. Ca urmare a interventiei sale, din lege a disparut Autoritatea pentru Administrarea si Reglementarea Pietei Funciare, o institutie care urma sa verifice tranzactiile cu terenuri, sa le avizeze si sa publice ofertele de vanzare.
La indicatia directa a lui Basescu, s-a creat deci o mare ameteala. Atributiile au fost impartite intre doua institutii: Agentia Domeniilor Statului, cu rolul de a cumpara terenuri (dar nu si de a vinde, ca pana atunci), si o Directie in Ministerul Agriculturii, care urma sa se ocupe cu eliberarea avizelor. Insa astazi nici Directia si nici ditamai Ministerul Agriculturii nu au habar care este situatia proprietatii pamantului romanesc.
Duplicitatea politicienilor referitoare la acest subiect nu cunoaste limite. Pe cand era comisar european, Dacian Ciolos a insistat pe ideea ca romanii sunt obligati sa accepte directiva UE si sa permita tuturor cetatenilor UE sa achizitioneze pamant fara sa puna nicio piedica legislativa sau sa adopte masuri impotriva practicilor speculative. Cat a fost premier, s-a declarat in favoarea unor modificari legislative si parea ca acestea se vor produce, numai ca nu s-a intamplat nimic. Ba chiar, in calitate de candidat la ultimele prezidentiale, a abandonat tema. Cat despre promisiunile ministrului sau, amnezie totala.
„De importanta extraordinar de mare pentru Romania, cine e proprietarul pamantului din Romania? Cel putin, in momentul de fata, aflu ca proprietarii a 30% din terenul agricol din Romania sunt altii decat romanii. E, pe mine, personal, aceasta proportie ma ingrijoreaza“, spunea in 2016 presedintele Klaus Iohannis. De atata ingrijorare, nici nu a mai adus subiectul in discutie.
Habar n-avem cat teren e al strainilor
Ministerul Agriculturii nu a prezentat niciun raport cu privire la situatia terenurilor arabile aflate in proprietatea cetatenilor straini. Ziarul Cotidianul a facut recent o adresa in acest sens la MADR, ramasa fara raspuns. Ca nu sunt date disponibile confirma si studiul din 2015 al Institutului Transnational pentru Comisia de Agricultura a Comisiei Europene, care specifica faptul ca autoritatile romane nu au publicat date in acest sens si preciza ca informatiile din raport sunt din alte surse.
Ancheta tragea un semnal de alarma asupra situatiei terenurilor agricole aflate intr-un procentaj mare, de aproximativ 40%, in posesia cetatenilor straini.
„Acapararea terenurilor agricole din Europa de Est este alarmanta, intrucat in tratatele de aderare la UE ale statelor din Europa de Est sunt stipulate perioade de tranzitie pentru liberalizarea pietei de fond funciar“, se arata in document.
Ne vindem pe nimic
Motivele principale pentru care strainii sunt interesati de agricultura romaneasca se regasesc in pretul mai mic pe hectar decat in celelalte tari europene, terenul bun pentru culturi agricole si subventiile de care beneficiaza cumparatorii din tarile UE de la guvernele lor, comparativ cu cele acordate fermierilor romani.
„Amplificarea volumului tranzactiilor de pe piata funciara romaneasca are loc in contextul in care preturile practicate in tara noastra sunt mult mai reduse decat preturile europene, facand astfel foarte atractive terenurile agricole pentru capitalul strain, reprezentat atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice, inclusiv fonduri de investitii“, se arata intr-un studiu al Academiei Romane.
Si se jura ca nu stie
Preturile terenurilor arabile varia intre 2.000 si 18.000 euro/ha in 2016, fata de tari ale UE, unde sumele ajung si la 30.000 euro/ha. Cele mai cautate zone sunt Arad, Timis, Vaslui.
Din 2007, preturile terenurilor agricole au tot crescut, ajungand chiar sa se tripleze, cu un ritm aproximativ de crestere de 10-15% pe an.
Ajungerea terenurilor agricole in proprietatea unor companii straine are efecte negative asupra economiei prin cresterea somajului si, ca efect, migratia populatiei locale spre alte tari.
Dupa cum se arata in raport, „acest fel de a face agricultura se bazeaza pe monoculturi, pe folosirea intensiva a chimicalelor si a medicamentelor de uz veterinar, cu scop preventiv. Efectele se vad asupra mediului inconjurator, a animalelor, dar si a cresterii ratei somajului in mediul rural.
Cauza este faptul ca acest sistem necesita putini oameni. Noul val de investitori straini, coroborat cu fuziunile dintre marile corporatii, nu face altceva decat sa creasca viteza cu care oamenii din mediul rural pleaca peste granite pentru a-si gasi un loc de munca“. In raport sunt date ca exemplu doua fonduri de investitii: Generali si Rabo Farm Europe Fund din Olanda.
„Cand am auzit am ramas pur si simplu socat, aproape 70% din vanzarile de teren catre firme straine sunt fonduri de investitii, care nu fac altceva decat speculatii financiare cu terenul, fie dandu-l in arenda, fie comercializandu-l de cate ori este cazul. Nu au ce cauta fondurile de investitii in comercializarea de terenuri. Ele trebuie sa se ocupe de ceea ce se ocupa fondurile de investitii, imobiliare de alta factura, nu terenuri“, spunea anul trecut Adrian Radulescu, fost secretar de stat in MADR.
De ce acest con de umbra peste un atat de important subiect? Ce putea face Romania, ca sa impiedice vanzarea masiva a terenurilor agricole catre straini? Care ar fi putut sa fie argumentatia juridica a Romaniei pentru Comisia Europeana? O suprafata extinsa a ajuns la companii multinationale. Chiar si in acest context, ce s-ar putea face pentru protejarea productiei romanesti? Este suficienta modificarea Legii 17/2014, sau este nevoie de un intreg pachet legislativ pentru impiedicarea continuarii dezastrului? Care ar fi sansele de izbanda? De ce a ajuns Romania singura tara europeana care nu a impus restrictii la vanzarea terenurilor pentru straini? Cine isi va asuma raspunderea pentru deciziile luate sau… neluate?
„Legea nu face nicio discriminare intre romani si straini. Toti cetatenii europeni care indeplinesc conditiile pe care le indeplinesc si romanii pot cumpara terenuri agricole in Romania“, spunea fostul ministru Achim Irimescu. Spre deosebire de Romania, alte tari din Europa au impus tot felul de restrictii pentru straini la cumpararea terenurilor agricole.
Ungaria, Polonia si Lituania au limitat suprafata de teren pe care o poate achizitiona o persoana fizica straina. In Slovacia, Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania sunt criterii specifice pe care o persoana de alta nationalitate trebuie sa le indeplineasca pentru a putea cumpara teren: sa fie casatorita cu un cetatean al tarii respective ori sa fi detinut timp de 3 ani teren in arenda. In Bulgaria pot fi proprietari doar producatorii agricoli independenti care au domiciliul in tara.
„In niciun caz nu vom interzice cumpararea de pamant de catre investitori straini, ci vom face aceasta cel putin mai complicata. Exista tari in Uniunea Europeana care pot interzice cumpararea de pamant, precum Ungaria, de exemplu. Ungaria a definit pamantul agricol drept mostenire nationala inca din timpul procesului de aderare la Uniunea Europeana, care ii permite sa aplice diferite mecanisme pentru protectia sa“, declara in 2014 ministrul slovac al Agriculturii, Lubomir Jahnatek.
Sistemul birocratic italian face ca un cumparator strain sa astepte multi ani pana ajunge in posesia unui teren. Germania are conditii legate de cultivarea plantelor si cresterea animalelor de catre un agricultor profesionist. In Franta autoritatile pot supraveghea noul proprietar cetatean strain si 15 ani pentru a vedea daca acesta il foloseste pentru agricultura. Desi Olanda are legea cea mai permisiva, neimpunand conditii la achizitionarea unui teren agricol, preturile, care ating si 48.000 de euro/ha, ii tin departe pe investitori.
Circa 20-30% din terenul arabil al statului roman apartine astazi cetatenilor straini proveniti din UE si 10% apartine cetatenilor din alte state. Prin urmare, 5,3 milioane de ha, din totalul de 13,3 milioane de ha, adica 40%, sunt in proprietatea unor cetateni straini. In judetul Timis, 150.000 de ha de teren agricol, respectiv 1/3, sunt valorificate de companii italiene, se arata in studiul Institutului Transnational pentru Comisia de Agricultura a CE.
Voci pe care nu le asculta nimeni
Claudiu Franc, presedintele Aliantei Agricultorilor din Romania, ROPAC: „Sunt peste tot straini, incepand din Moldova, sudul Romaniei, Banat pana-n Satu Mare. Oriunde mergem in Romania stim ca exista cetateni straini care au cumparat si cumpara in continuare terenuri“.
Laurentiu Baciu, presedintele LAPAR: „Situatia terenurilor agricole este o situatie nationala, nu comunitara. Fiecare tara are interesele ei, fiecare guvern isi apara foarte bine interesul national. Nu are nimeni grija noastra. (…) La articolul din Tratatul de Aderare se spune clar ca fiecare tara isi protejeaza siguranta alimentara cum stie mai bine si isi gestioneaza si protejeaza terenul cum stie mai bine. Mai exista si partea de integritate teritoriala a tarii, cu trimitere la Constitutie“.
Confederatia Asociatiilor Taranesti din Romania a criticat dur legea vanzarii terenurilor agricole, ca „un act de tradare nationala“: „Legea care reglementeaza tranzactionarea terenurilor agricole romanesti trebuie sa faciliteze accesul fermierilor romani si tinerilor fermieri romani la resursa principala – pamantul –, cu scopul de a asigura suveranitatea alimentara a Romaniei, ocuparea fortei de munca, distributia judicioasa a resurselor naturale ale tarii catre cetatenii ei cu precadere, pentru a reduce decalajele intre Romania si celelalte tari ale Uniunii Europene la nivel social, economic si ecologic. Aceste trei criterii stau la baza asigurarii sustenabilitatii dezvoltarii“. (E.P.)
Vasile Puscas: despre declamari politicianiste, demagogie si dezinformare
– Este suficienta modificarea Legii 17/2014 pentru imbunatatirea cadrului legal care permite instrainarea atat catre producatori, straini, cat si catre companii multinationale, sau este nevoie de un intreg pachet legislativ?
– Opinia mea este ca avem nevoie de un pachet legislativ coerent si dedicat pentru constituirea unei veritabile piete agricole locale, in corelare cu politici articulate de dezvoltare rurala, dar si cu cele de dezvoltare regionala, de mediu, sociale, educationale etc., folosind oportunitatile de piata si financiare oferite de statutul Romaniei ca stat membru al Uniunii Europene. Totodata, o politica fiscala realista si durabila ar intregi cadrul favorizant pentru circulatia libera a terenurilor din Romania. Iar in ceea ce priveste circulatia terenurilor agricole, in circumstantele unei piete libere, o legislatie dedicata ar trebui sa le inscrie in programele agricole propuse prin politica sectoriala comuna, sa creeze noi oportunitati atat proprietarilor, cat si antreprenorilor din domeniul agriculturii. Eu vorbesc in calitate de cetatean, iar nu de proprietar ori operator de piata, si nu pot pretinde sa vin cu amendari ale legislatiei existente sau proiecte de legi, intrucat aici ar trebui sa se exprime, in primul rand, structurile de piata din agricultura locala, care ar merita sa aiba un rol mai important atat in ceea ce priveste legislatia domeniului, cat si dezvoltarea infrastructurii de piata agricola.
– Care ar fi sansele de izbanda?
– Sansele de izbanda ar fi foarte mari, deoarece Romania are un potential de productie agricola si de piata extraordinar. Va asigur ca atuurile ne apartin, doar sa vrem cu adevarat sa le valorizam in folosul nostru si al potentialilor nostri parteneri de piata. Eu pun adesea intrebarile: oare de ce numai in Romania valentele pietei agricole comune si ale dezvoltarii rurale nu se valideaza satisfacator? Oare ce viziuni si practici de piata aplica celelalte state membre, incat fermierii lor sa devina tot mai multumiti? Oare nu cumva noi suntem pe langa ceea ce ar trebui sa facem pentru proprietarii si antreprenorii din agricultura autohtona?
– De ce acest con de umbra peste acest important subiect?
– Pot doar sa presupun ca majoritatea discutiilor despre acest subiect au fost mai degraba declamari politicianiste, multa demagogie si… dezinformare. Nu exclud exprimarea unor interese divergente intre grupuri speculative, in primul rand autohtone, dar si influente/presiuni asupra unor mici proprietari de terenuri din anumite zone geografice din tara. La urma urmei, putem deduce ca reluarea in valuri a subiectului ar corespunde intentiilor de devieri ale pietei terenurilor si chiar ale celei agricole.
Sursa: www.cotidianul.ro
