Exista documente care atesta utilizarea de catre populatia traca a unor plante utilizate pentru tamaduirea bolilor. Dintre acestea mentionam Hyosciamus niger – maselarita; Datura stramonium – salia popolare – ciumafaia, plante care contin ca principiu activ hyosciamina, substanta care are si efecte analgezice. Faptul ca actiunile alcaloizilor din plante nu le erau straine stramosilor nostri rezulta din denumirile utilizate pentru unele dintre ele, cum ar fi Atropa belladona (matraguna) – „bolindau“, „turbaciune“, „moarte furioasa“ sau Cannabis – „canepa nebuna“. Tracii cunosteau, de asemenea, si actiunea halucinogena si toxica a ciupercilor de tipul Amanita muscaria, – „palaria sarpelui“. Faptul ca geto-dacii se jertfeau cu o seninatate si o bucurie ce cu greu pot fi întelese s-ar datora nu numai fanatismului, ci si administrarii unor substante psihoactive din plante, care induceau o stare halucinanta, care îi pregateau pentru întalnirea cu zeii. Exista marturii care atesta faptul ca geto-dacii practicau unele interventii de tipul trepanatiilor osoase (ca dovada sunt craniile descoperite la Holboca, în judetul Iasi). De altfel, în momentul cuceririi Daciei de catre romani, medicii legiunilor romane au fost impresionati de cunostintele pe care le aveau „barbarii“ în acest domeniu.
Se pare ca pentru anestezierea celor care trebuiau sa suporte operatii se folosea sirop de matraguna combinat cu vin, iar în timpul manevrelor chirurgicale se adaugau si fumigatii cu ciuperci halucinogene. În Evul Mediu, cronicarii au consemnat utilizarea hasisului si opiului de catre nepotii lui stefan cel Mare, Ilies Voda si stefan Voda. Demna de mentionat este si o scrisoare trimisa, în 1716, de Nicolae Mavrocordat, patriarhului Hrisant Notara la Constantinopol, prin care-i recomanda pentru tratarea durerilor reumatismale „doua pilule si un borcan de magiun de opiu socotit ca pentru noi la Cotroceni“.
Sotia domnului moldovean Scarlat Calimachi (1812-1819) – Maria Calimachi – comanda periodic farmacistilor un preparat pe baza de opiu, numit „licfor anodin“. Este interesant ca înca din aceasta perioada se manifesta primele intentii legislative în materie de stupefiante. Astfel, acestea, încadrate sub denumirea de „otravuri“ si „ierburi de leac“, se eliberau numai vracilor, dupa cum reiese din „Pravila lui Vasile Lupu“ si „Îndreptarea legii“ a lui Matei Basarab. Primul act normativ autohton care priveste drogurile în mod direct este „nizamul“ (decretul), dat de domnitorul Alexandru Moruzi (la 6 martie 1794), în care sunt stabilite reguli precise de functionare a spiteriilor (farmaciilor) si norme de conduita pentru spiteri.
Au urmat apoi si alte acte legislative cu rol de reglementare a traficului de droguri, emise sub domniile lui Alexandru Ipsilante (1797), Scarlat Calimachi (1814) si Alexandru sutu (1819). Ceva mai tarziu (1872) a fost promulgata o lege care cerea scoaterea din uz a „medicamentelor secrete“, împiedicand astfel utilizarea lor. Se poate afirma astfel ca în tara noastra uzul non-medical al unor substante precum opiul si derivatii s-a aflat sub control legal strict pe parcursul ultimilor 140 de ani.
