Tardigradele, aceste "adorabile" nevertebrate cunoscute şi sub denumirea de "ursuleţi de apă", sunt renumite pentru uluitoarea lor rezistenţă la factori de mediu ostili vieţii, cum ar fi spaţiul cosmic sau adâncurile abisale ale oceanelor, şi, conform unor noi experimente, pot supravieţui chiar şi dacă sunt proiectate cu mare viteză dintr-un tun cu aer comprimat, transmite joi Live Science care preia un material publicat în jurnalul Astrobiology.
Într-un nou studiu, cercetători de la Universitatea din Kent, Marea Britanie, şi-au propus să afle ce s-a întâmplat cu tardigradele aflate la bordul sondei israeliene Beresheet, care s-a prăbuşit pe suprafaţa Lunii în 2019 – dacă aceste nevertebrate au supravieţuit sau nu impactului.
Aceste creaturi ciudate, care au aproximativ 1 milimetru lungime, sunt considerate aproape indestructibile. Tardigradele pot rezista la presiuni de până la 6 ori mai mari decât presiunea din Groapa Marianelor, rezistă şi la niveluri extreme de radiaţii şi chiar şi în vidul din spaţiul cosmic precum şi la variaţii extreme de temperatură, scrie Agerpres.ro.
Cercetătorii de la Universitatea din Kent au dorit să testeze dacă tardigradele pot rezista şi la impacturi de mare viteză. Pentru a realiza acest experiment ei au hrănit tardigradele şi apoi le-au "pus la culcare" – le-au îngheţat pentru a le induce modul de hibernare denumit "stare tun", în care metabolismul acestor animale se reduce până la 0,1% din nivelul său normal de funcţionare. Apoi, tardigradele au fost proiectate, cu viteze diferite, dintr-un tun cu aer comprimat folosit pentru experimente, care lansează proiectile cu viteze superioare armelor de foc obişnuite.
Ei au descoperit că tardigradele pot supravieţui la impacturi cu viteze de aproximativ 900 de metri pe secundă (viteză egală cu cea a unui glonţ tras dintr-o puşcă de asalt AK-47 Kalaşnikov) – care dezvoltă o presiune de impact de aproximativ 1,14 gigapascali. La viteze şi presiuni mai mari, tardigradele au murit.
Astfel, conform concluziilor studiului, tardigradele de la bordul sondei Beresheet probabil că nu au supravieţuit pentru că s-au confruntat cu o presiune de şoc de peste 1,14 gigapascali.
Tardigradele care au supravieţuit în acest experiment au avut nevoie însă de perioade mai lungi pentru a-şi reveni decât tardigradele din grupul de control, care au fost doar îngheţate pentru a intra în aşa-numita "stare tun", "fapt care sugerează că au suferit un anumit nivel de traumatisme interne şi că au nevoie de mai mult timp să se refacă", conform autorilor studiului.
Acest studiu are implicaţii pentru teoria panspermiei, care susţine că viaţa poate călători de la un corp cosmic la altul prin intermediul fragmentelor de rocă expulzate în spaţiu în urma ciocnirilor dintre planete şi asteroizi sau comete. Acest studiu demonstrează că panspermia este un proces dificil de realizat însă nu este imposibil.
Aproximativ 40% dintre rocile aruncate în spaţiu de impacturile cu asteroizi din trecutul Terrei ar fi putut lovi Luna cu viteze suficient de reduse pentru ca tardigradele să supravieţuiască impactului, conform cercetătorilor. O proporţie similară ar putea supravieţui unei călătorii de pe Marte până pe Phobos (una dintre cele două luni ale lui Marte). Aceste concluzii se aplică însă doar tardigradelor. Alte forme de viaţă mai simple, microbiene, pot supravieţui la viteze de impact mai mari decât tardigradele, conform revistei Science.
