Intreruperea de sarcina este un subiect destul de controversat, in timp ce unele persoane considera ca avortul nu este o solutie, altii spun ca uneori e singura solutie. O mama a povestit cum a ajuns sa renunte la sarcina, chiar daca nu a fost niciodata de acord cu avortul ca alegere.
Desi sunt o persoana care crede in dreptul fiecaruia de a alege, nu am fost niciodata de acord cu avortul, isi incepe ea povestea. Intreruperea de sarcina nu a reprezentat niciodata pentru mine o alegere. Asta pana in ziua in care am facut-o.
La 19 saptamani, cand am fost la un control amanuntit, in cadrul ecografiei am realizat ca era foarte mare liniste. Incercam din rasputeri sa ma conving pe mine insami ca sunt paranoia, dar s-a dovedit ca nu eram. Ne-am uitat la inima micuta care batea si am aflat ca era o fetita. Am fost foarte fericiti, si eu si sotul meu.
Doctorul insa ne-a spus ca fetita noastra avea displazie scheletala. Sotul meu mi-a strans mana si a zambit catre mine. Fetita noastra suferea de nanism, dar noi nu aveam nicio problema cu asta. Nu era ceva cu care nu ne-am fi putut descurca. Nu pot spune ca nu am fost socati, dar aveam convingerea ca totul va fi ok. Apoi l-am auzit pe doctor pronuntand cuvantul ”letal”. Si asta ne-a inmuiat picioarele si mie, si sotului meu. Micuta noastra Violet nu avea sa traiasca.
Copiii care sufera de nanism nu arata, de obicei, diferit la ecografie. Abia in cel de-al treilea trimestru se observa diferentele, cateodata diagnosticul este pus abia dupa nastere. Dar faptul ca Violet avea in mod evident mainile si picioarele mai scurte, inca de la 19 saptamani, era semnul cel mai important al gravitatii bolii sale.
Starea ei continua sa se agraveze pe masura ce sarcina inainta, iar daca rezista pana la nastere, imediat ce ar fi venit pe lume, plamanii ei ar fi fost impiedicati sa functioneze din cauza structurii osoase. Nu ar fi rezistat decat cel mult cateva ore ventilata artificial.
Aveam doua posibilitati: sa fac un avort acum, sau sa duc sarcina pana la final stiind ca va trebui sa o privesc cum se va sufoca la cateva ore dupa nastere. Practic, nu aveam nicio alegere de facut. Nu ar fi fost traumatizant numai pentru noi sa vedem cum creste in pantec, dar si pentru ceilalti doi copii ai nostri, care ar fi asteptat o surioara si pe care cu totii am fi vazut-o cum se stinge. Asa am ajuns sa fac avort.
Nimeni nu se gandeste ca ar putea fi ceva in neregula cu copilul atunci cand isi doreste sa ramana insarcinata. M-am surprins dorindu-mi mai mult ca orice sa pot naste un copil cu nanism, dar sa supravietuiasca. Ajunsesem ca consider asta o binecuvantare. Am fi iubit-o la fel de mult si pentru noi ar fi fost perfecta asa. Dar nu am putut sa o nasc doar pentru ca in cele cateva ore de viata pe care le-ar fi avut sa sufere cumplit.
Familia si prietenii ne-au sustinut foarte mult. Multi dintre apropiatii nostri, care erau vehementi impotriva avortului, ne-au spus ca facem bine ceea ce facem, nu exista alta optiune.
Si chiar nu exista. Sa ne privim bebelusul de cateva ore cum se sufoca nu era o varianta. Nu renuntam la ea pentru ca nu ne-o doream asa cum e, pentru ca noi am fi iubit-o oricum. Noi o vrem in continuare, dar ea nu era facuta pentru lumea asta. Cu toatea astea, existau o multime de voci care ne invinovateau pentru ceea ce urmam sa facem.
Am fost internata doua zile. In prima zi eram impietrita. Nu exista nimic pe lumea asta care sa ma consoleze. Am plans toata dimineata. Cand am fost asezata pe masa de operatie, sotul meu si-a pus capul pe burta mea si a zis ”Tati te iubeste, Violet!„. Atunci am simtit ca inima mi s-a sfaramat complet.
Mi-au facut ceva anestezie, apoi i-au injectat inima ca sa se opreasca, pentru ca eu sa nu o mai simt deloc miscand. Am fost intr-o stare de inconstienta pentru restul zilei. A doua zi m-am trezit cu dureri si ma simteam goala din toate punctele de vedere. Dupa cateva ore, crampele s-au transformat intr-un travaliu. Afara erau oameni cu pancarte, cu imagini cu bebelusi avortati, care tipau si ne spuneau ce crima facem. Ei nu stiau ca eu deja vazusem imaginile alea, stiam ce se intampla cu fetita mea, de-asta eram in starea in care eram, aproape inconstienta.
In momentul in care am intrat in sala, mi s-a rupt apa si imediat a inceput procedura. Nu mai eram speriata.
Violet murise deja.
Ultima parte a fost cel mai mare cosmar. Asistentele m-au curatat, iar medicul mi-a adus copilul sa-l vad. Fata ei micuta fusese traumatizata de procedura si doctorul mi-a recomandat sa nu ma uit la ea. Am urmat sfatul lui, i-am lasat fata acoperita, dar timp de 10 minute m-am uitat la picioruse si mi-am spus ca era perfecta.
