vineri, 29 martie, 2024

Caragiale și vinul: Nu exista cotlon bahic cat de discret, nescotocit de maestru, aflat mereu în căutarea unei comori licoroase

Distribuie:

Publicat:

Caragiale era un causeur irezistibil, spun toţi cei care l-au cunoscut, mulţi dintre ei chiar nebăutori, precum arhitectul Ion Mincu sau Take Ionescu, lăsându-se purtaţi de vraja sa până la orele mici ale dimineţii: „Îi place să trăiască bine şi să petreacă. În astfel de cazuri, dânsul e foarte vorbăreţ şi niciodată nu uiţi momentele petrecute împreună cu el şi ai voi ca ele să nu ia sfârşit niciodată”… 

… iar Benu Brănişteanu, ziarist la „Adevărul” şi unul dintre primii noştri analişti de politică externă de marcă, notează şi el că „dealtfel, Caragiale se acomoda foarte bine şi uşor cu cei cu care întâmplarea îl aduna la aceeaşi masă; mai exact la un pahar de vin […]. Inter pacula [între pahare, lat.] căpăta el verva lui cea mai splendidă, se simţea el mai bine”, iar mai încolo „vorba curgea lină şi profundă, nu era zor ca poculanţii să se încaiere de la o părere şi să-şi formuleze ideile lor destul de drastice, dar certuri şi jigniri eu n-am auzit, n-am văzut, nici n-am aflat prin alţii că s-ar fi întâmplat”. Deşi nu era un fervent al lui Bachus, acelaşi Benu Brănişteanu, sedus de verva şi spiritul dramaturgului, ajunge să-şi petreacă Ajunul Crăciunului alături de acesta, uitat în oraş şi deturnat de la îndatoririle sale familiale:

Altădată, era într-un ajun de Crăciun, pe la amiază. Împreună cu Fagure făceam, înainte de a ne îndrepta spre casele noastre, o plimbare pe Calea Victoriei. Ningea şi strada era acoperită de un strat gros de zăpadă. Când, iată că, în dreptul casei «Indépendance Roumaine», întâlnim pe Caragiale. După obişnuitele salutări, convenirăm să ne ducem să ne cinstim cu un aperitiv la bodega «Cooperativa Mercur», care pe atunci se găsea în palatul «Eforiei», pe bulevardul Elisabeta. Din aperitiv s-a făcut dejun. […] Aperitivul din acest ajun de Crăciun s-a terminat spre seară cu dorinţa exprimată de Fagure ca să mai bem un pipermint [lichior de menta – n.r.]…”

Caragiale, chiar dacă a cochetat la tinereţe cu actoria, n-a evoluat niciodată pe scândura scenei, ci tot în cârciumă, unde şi-a etalat talentul de imitator, printre „victimele” sale numărându-se Kogălniceanu şi Dimitrie Brătianu, redaţi atât de bine, încât „ai fi jurat că sunt ei în persoană, atât în modul de a gândi, cât şi în felul lor de a vorbi”. Iar Radu D. Rosetti povesteşte despre el că ştia să-i interpreteze la fel de bine pe greci sau pe evrei. Felul cum îşi imita propriile personaje a rămas, de asemenea, memorabil, iar la Berlin, ca să-şi facă poftă, înaintea mesei, folosea graiul moldovenesc. Era mare amator de un vinişor bun, „nebotezat”, fiind şi un fin cunoscător. În Bucureşti nu exista cotlon bahic cât de discret, nescotocit de maestru, aflat mereu în căutarea unei comori licoroase.

continuarea pe historia.ro

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img