Ce mananca azi, cam stim, dar nu ne putem da seama cat de mare este schimbarea petrecuta intr-un veac decat comparand hrana de azi cu cea din jurul anului 1900.
Daca vom cerceta cateva lucrari ale unor carturari care s-au ocupat de subiect – medici, etnologi s.a. – si carti de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranta de uriasele prefaceri prin care a trecut societatea romaneasca, vazute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai graitoare si bogate in intelesuri ale culturii umane: alimentatia.
Intr-o lucrare tiparita in 1895, intitulata „Igiena teranului roman”, autorul, dr. Gheorghe Crainiceanu, se apleca si asupra acestui aspect – „Alimentatiunea in diferite regiuni ale terii si in diferite timpuri ale anului.”
Taranii alcatuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populatiei tarii, iar situatia lor era departe de fi infloritoare: un deceniu mai tarziu, tocmai aceasta viata grea avea sa duca la izbucnirea miscarilor taranesti de la inceputul secolului XX, culminand cu rascoala de la 1907.
Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pilda observatia ca mamaliga era baza alimentatiei, desi s-ar putea sa ne surprinda totusi afirmatia ca “uneori fac si de trei ori pe zi mamaliga.”
Se manca mult mai multa mamaliga decat paine, poate pentru ca, asa cum se explica in carte, mamaliga este mai usor de facut decat painea. Painea de grau era o mancare mai „aleasa”, rezervata mai curand sarbatorilor. Faina alba de grau, atat de banala azi pentru noi, era pe atunci mult mai pretuita, caci din ea se faceau multe copturi rituale – cozonaci, colaci – cu semnficatie spirituala.
Pe de alta parte, oamenii de la sate mancau multe lucruri pe care azi tot mai putini romani le mai mananca: stir, podbal, frunze de sfecla, hrisca, mei, bob, ulei de canepa, jufa (julfa) – tot un produs obtinut din samanta de canepa; semana cu un fel de branza si era folosit ca umplutura de post la placinte si turte ori amestecat cu „tocmagi” (taitei).
Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animala, si nu numai din motivul ca respectau zilele de post. Adesea, spun diversii informatori ai dr. Crainiceanu, taranii vindeau produsele de origine animala, precum pasarile de curte ori untul de vaca, pentru a avea cu ce sa cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri in gospodarie, iar pentru propria lor hrana se multumeau mai curand cu produse vegetale, adaugand la nelipsita mamaliga de porumb fel de fel de fierturi de frunze si fructe, doar din cand in cand oua, peste sarat si rareori carne.
Erau cateva lucruri care il ingrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul ca unii dintre tarani se hraneau foarte prost, mancand aproape zilnic mamaliga cu ceva legume, insa dadeau banii obtinuti prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea putin necesare, dupa parerea lui, ori chiar daunatoare.
„Saracul, chiar de are o vaca, gaina, speculeaza produsele lor”, scrie autorul despre alimentatia in judetul Bacau, bazandu-se pe rapoarte aparute in Monitorul Oficial in anii 1983 si 1894.
In judetul Covurlui, „pe aceste parale cumpara articole de mercerie, boele (albele si rumenele) [adica farduri, n.r.] daca sunt fete mari la casa, va sa zica vinde hrana si cumpara otrava.” In judetul Ilfov, „Femeile se ingrijesc de a produce pui de gaina, gasce, rate, curci, dar le vand, ca sa cumpere adesea sulimanuri.” In judetul Roman, ”laptele, ouale, branza, daca le poseda, le vand in targ pentru a-si procura alte necesare, adesea insa in profitul carciumarului”, iar in Valcea,” [femeia] mananca paine cu ceapa, dar isi face rochie ca la oras si muncesce pentru facerea ei o vara”.
In judetul Arges se mananca „ceapa, stir sau posirca cu mamaliga, iar fasolea, lintea, cartofii si alte legume mai hranitoare, foarte rar; productele de la pasari sau vaci mai mult le vand, rar le mananca; carnea, pastrama, pestele proaspat sau sarat constituiesc niste alimente exceptionale.” Si chiar „satenii avuti tot asa se hranesc, pe motiv ca asa s-au hranit si parintii lor.”
O alta mare problema, care ingrijora autoritatile si pe medici, printre care si pe autorul lucrarii, era obiceiul taranilor de a consuma porumb “stricat”; cules prea devreme si depozitat in conditii necorespunzatoare, fara a fi bine uscat si aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea ca ar contribui la aparitia pelagrei, o problema serioasa de sanatate publica pe vremea aceea.
In judetul Valcea, noteaza medicul, „porumbul se culege, de sigur prin obicei, la data fixa, fara a tine socoteala daca e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune in patule de constructiune vitioasa (sunt prea largi, ceeace impedeca circulatiunea aerului) si mucezesce. Mamaliga facuta din asemenea porumb e amara la gust si are un miros displacut.”
Medicii si agronomii faceau recomandari insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se incuraja cultivarea de catre tarani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i invata pe acestia cum sa recolteze si sa pastreze corect porumbul si de a-i lamuri in privinta pericolelor consumului de porumb stricat si ale consumului excesiv de porumb, in general. Se considera ca acest consum mare de porumb ar fi cauza principala a pelagrei.
Problema malnutritiei incepea inca din copilarie:
In judetul Braila, ”dupa intarcare, copiii se hranesc in mod nerational cu covrigi, fasole, muraturi etc., de aci gastro-enterite.”; in judetul Botosani: “Copiii sunt lipsiti in timpul iernei de lapte, caci vitele n-au nici cosare, nici nutret suficient.”, iar in judetul Mehedinti, ”Alimentatiunea copiilor se face din rea deprindere, inca din primul an al vietei, cu substante indigeste.”
Iar la maturitate, taranii continuau sa manance putin si prost:
„Mancare proasta, nesuculenta si putina in comparatie cu munca excesiva a teranului nostru” caracterizeaza starea de lucruri din judetul Gorj, in vreme ce prea rar se vorbeste de bine despre regimul alimentar al satenilor, de pilda in judetul Ialomita, unde, se spune, „Teranii se hranesc substantial cu pesce, branzeturi si carne.”
O observatie interesanta o prilejuieste analiza modului de alimentatie in judetul Olt, unde, dupa ce constata ca aici „Hrana e saraca, mai mult vegetala” si insista ca locuitorii “sa fie luminati prin scoale asupra imbunatatirii hranei”, dr. Crainiceanu afirma ca locuitorii „sunt vegetariani, pentru ca prepararea bucatelor e ast-fel mai usoara.” Interesant – nu? – prin comparatie cu mentalitatea de azi, cel putin la orase, unde lumea considera ca e mai greu sa gatesti de post si ca tot cu niste carne rezolvi problema mesei mai repede.
Pentru dr. Crainiceanu, chestiunea posturilor impuse de biserica era o preocupare importanta; in opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumatate din zilele anului) si mai ales lunga perioada de post din primavara (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutritie a taranilor. ” S-a remarcat de catre multi medici romani ca, teranul postind, se hranesce rau tocmai pe timpul cand are cea mai grea munca a campului, pe postul Pascelui; si iarna, cind nu lucreaza mai nimica, mananca mai bine. Mai toti au cerut modificarea felului de postire. O cer si eu, cu toate ca sciu greutatile ce sunt de preintampinat… […] Azi, ca sa ne tinem de lumea civilisata, se cer forte multe, se cere o productiune inzecita fata de secolii trecuti, si prin urmare teranul trebuie pus pe cale de a-si putea reculege aceste forte.”
