În cadrul emisiunii “ Gândurile lui Cristoiu”, jurnalistul a analizat tema referendumului pe justiție și a dezvăluit ce planuri ar avea preşedintele Iohannis în acest sens.
Mediafax:
Cum preşedintele Iohannis a declarat că este “aproape hotărât” să convoace referendumul pentru justiţie odată cu europarlamentarele, Ion Cristoiu spune (la emisiunea “ Gândurile lui Cristoiu”, n.r.) că, de fapt, există calcule ca această consultare populară să se facă la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului. El spune că întrebarea va fi legată de Liviu Dragnea, ceea ce îl va face erou pe liderul PSD.
(…) Monica Mihai: Domnule Cristoiu, cum vine asta ”sunt aproape hotărât să demarez un referendum”?
Ion Cristoiu: Invenţie… prelucrarea limbii române, nu există aproape hotărât, eşti sau hotărât sau nehotărât. Haideţi să lămurim un pic, cum spunea nea Ionescu, faptele pentru că se discută despre această declaraţie în neştire fără să se spună de fapt…
Monica Mihai: Esenţa.
Ion Cristoiu: Care e problema cu referendumul!
Monica Mihai: Şi care este această problemă?
Ion Cristoiu: Problema cu referendumul este următoarea: de la Traian Băsescu a existat această practică a preşedinţilor ca atunci când aveau loc alegeri să convoace şi un referendum. Traian Băsescu a făcut cred că vreo două. De ce? Ca şi în cazul de faţă. Pentru că s-a presupus, pentru că referendumul e consultativ, s-a presupus că e un bun prilej pentru ca un electorat care nu iese de regulă, adică electoratul de dreapta, să iasă la vot…
(…)Problema este, de aia şi vrea preşedintele, de aia şi insistă mai ales Alianţa 2020, Dacian Cioloş, Plus şi cu USR….anume, se speră că la europarlamentare dacă pui întrebarea asta vor veni în plus faţă de ăia care vin în mod normal de cei convocaţi de structuri.
Monica Mihai: Care ar fi întrebarea?
Ion Cristoiu: La PNL şi PSD vin oamenii chemaţi de structuri. USR care nu are structură se bazează pe următorul lucru: ”Domnule, o să fie o întrebare şi o asemenea agitaţie încât pe lângă ăştia vor mai veni de-ai noştri, nu de-ai PNL-ului”.
(…) Iar întrebarea despre care sunt aproape sigur că asta va fi, va fi una în legătură cu Dragnea. Adică întrebarea va suna în felul acesta, o să vedeţi: ”Sunteţi de acord ca cei care au condamnare definitivă să nu mai ocupe funcţii publice?” Care mi se pare o nebunie, adică cheltui milioane de euro, că e o cheltuială să ştiţi, serios, ca să dovedesc că Dragnea să nu ocupe funcţii publice, nu ştiu. Adică cred că asta va fi în speranţa iluzorie că vor veni valuri întregi de tineri şi vor spune ”Hai să-i dăm una”. Dimpotrivă, o asemenea întrebare îi va face, îi ridică din nou statuie lui Dragnea. Liviu Dragnea devine pe zi ce trece tot mai mare decât e prin această concentrare a întregii opoziţii într-o nerozie fără margini în personaj principal. La ora actuală Liviu Dragnea e un fel de mareşalul Antonescu, Ceauşescu, Stalin ceea ce eu, cu tot respectul pentru el, nu cred, cred că Dragnea, nu că nu e dictator, e personajul ăla… Adică să mă duc în Piaţa Victoriei să demonstrez împotriva lui Liviu Dragnea? Mă luaţi peste picior? Cine-i Liviu Dragnea? Nu ştiu, poate că împotriva lui Ceauşescu, da, a lui Stalin, da, a lui Napoleon. Liviu Dragnea e… aţi văzut cum îl fac erou?
Ziarul Financiar:
La începutul lunii decembrie, la 8.45 dimineaţa, stăteam în faţa unei bănci aşteptând să se deschidă.
Pentru că era foarte frig afară, bătea şi vântul, am intrat într-o sală de jocuri care se afla lângă bancă (modelul actual stradal), să mă încălzesc, nu să joc. Sala de jocuri era deschisă de la ora 7.00, că m-am uitat pe programul de funcţionare.
Mă aşteptam să fiu singur, dar şocul meu a fost că jumătate din sală era deja plină la ora 8.45, de tineri între 20 şi 30 de ani îmbrăcaţi modern, cu blugi conici, strâmţi pe picior, scurţi, astfel încât să se vadă glezna goală, adidaşi tip New Balance coloraţi (dacă pot face această alăturare), care se poartă cu ciorapi albi, scurţi până în gleznă. Fiecare avea alături o vestă sau o geacă de fâş de tip Moncler.
În mod cert aveau BMW sau Audi afară, cred că de Duster sau Logan n-au auzit în viaţa lor.
Erau îmbrăcaţi în tricouri inscripţionate, cu muşchii la vedere. Erau tunşi modern (parcă ieşiseră atunci de la frizer), cu părul dat într-o parte şi cu cărarea făcută cu briciul. Unii dintre ei aveau alături câte o tovarăşă îmbrăcată sport. Cei mai mulţi aveau cafeaua alături şi chiar câte o bere.
Jucau la două sau la trei sloturi simultan şi pocneau tare în păcănele.
Acea imagine din decembrie mi-a rămas în minte.
Era ora 8 dimineaţa şi sala de jocuri era jumătate plină! Ce joburi aveau, sau ce şcoală urmau acei tineri care semnaseră condica de prezenţă mai ceva ca la fabrică?
Sigur nu erau taximetrişti, cred că nu lucrau pe Uber, nu erau curieri la Uber Eats sau Glovo, cu bicicleta afară aşteptând să primească o comandă. Nici nu cred că ieşiseră din schimbul trei, pentru că erau odihniţi.
Ce e cu aceşti tineri, cine sunt ei şi cu ce se ocupă?
Pe 12 martie, confederaţia patronală Concordia a prezentat un studiu despre piaţa muncii din România, realizat împreună cu firma de consultanţă KPMG şi Institutul Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române.
Conform acestui studiu, sunt 2 milioane de români activi care nu se regăsesc nicăieri, nici pe piaţa muncii, nici nu sunt la şcoală. Din aceşti 2 milioane, se menţionează „existenţa unui segment important de tineri neocupaţi – 969.320 de persoane în vârstă de 15-34 de ani, care nu muncesc şi nici nu sunt în sistemul naţional de educaţie”.
Adevărul:
Lecţia politică pe care Marea Britanie o oferă în acest moment este uluitor de importantă deoarece, într-o perioadă foarte scurtă de timp, se concentrează experimente care răstoarnă –sau posedă cu certitudine acest potenţial – modul în care ştiam că se structurează sistemele de putere, dar şi modul de funcţionare al arhitecturii instituţionale.
În paralel cu semnalul absolut excepţional de grav că cea mai veche şi stabilă democraţie poate aluneca atât de rapid în haos, lansând o multitudine de semnale simultane şi absolut contradictorii privind viitorul său imediat şi proiecţiile pe lungă durată, anulând cu incredibilă lejeritate acorduri, angajamente, reguli de comportament cu partenerii săi tradiţionali, practic înnebunindu-şi propria populaţie. Şi, de acum, nu este deloc imposibil ca unul dintre aceste procedee noi în practica jocurilor politice să fie preluate extrem de uşor în alte ţări, acolo şi mai uşor de implantat şi folosit în campanii politice de tip britanica, adică „azi PRO, mâine CONTRA“, destabilizând economii şi adâncind neîncrederea în capacitatea reală a decidenţilor politici.
A fost relativizată şi trimisă în ridicol importanţa reală a Referendumului ca formulă constituţională supremă prin care se aude voinţa poporului, obligatorie şi indiscutabilă. Mă rog, în ţările lor, căci în altele, cu democraţii incipiente, exemplul românesc a artătat că se putea face altfel. Ieri, o demonstraţie uriaşă în centrul Londrei a cerut ca BREXIT-ul să nu mai aibă loc, fie prin organizarea unui al doilea referendum, fie prin anularea cererii făcute acum doi ani de guvernul britanic pentru activarea art.50. Posibil (sau încă posibil) dar, tehnic, avem deciziile Camerei Comunelor care s-a pronunţat împotriva unui al doilea referendum dar şi, de două ori, contra Acordului negociat şi semnat de Theresa May cu liderii europeni privind ieşirea ţării sale din construcţia europeană, impunând însă să Primului Ministru să negocieze o întârziere a procesului, eventual pentru ca europenii să cadă în plasa unei contestări integrale a viitoarelor alegeri europene din mai, tocmai pentru că nu ar fi fost candidaţi britanici pe liste.
Răspunsul celor de la Bruxelles a fost simplu, pe măsura exasperării create de oscilaţiile nehotărârii britanice: fie, până pe 22 mai, este aprobat Acordul negociat, fie Brexitul se amână şi vom avea alegeri europene cu candidaţi britanici pe liste. Practic, acum, toate opţiunile sunt legate de perspectiva ca parlamentarii să inverseze una dintre propriile lor decizii.
