Înălţarea Domnului, sărbătoare cu dată mobilă, potrivit credinţei ortodoxe este unul din cele 12 mari Praznice Împărăteşti ale Bisericii noastre şi are loc la 40 de zile de la Înviere. Nu întâmplător, în această sărbătoare se prăznuiește în fiecare an într-o zi de joi, când se înroşesc ouă, se pregătesc bucate, întocmai ca la masa de Paşte. Cu multiple semnificaţii simbolice legate de cele ale pătratului şi ale crucii, cifra 4 este des întâlnită: ea reprezintă cele patru Evanghelii, patru colţuri ale lumii, patru anotimpuri, patru faze ale lunii, patru stâlpi ai universului, cele patru vânturi.
Numărul 40 este numărul aşteptării, al pregătirii, al încercării şi al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel şi Solomon; legământul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu când a împlinit 40 de ani şi rămâne 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predică 40 de luni, evreii necredincioşi primesc pedeapsa de a rătăci 40 de ani în pustie, Iisus este dus la Templu după 40 de zile de la Naştere, Învie din morţi după 40 de ore şi se Înalţă la Cer după 40 de zile. Tot 40 de zile se crede că rămâne sufletul mortului pe pământ înainte de marea trecere.
Se spune că după Înviere, Iisus s-a mai arătat o dată ucenicilor săi, pe Muntele Măslinilor, încredinţându-i de puterea sa şi dându-le ultimele învăţături i-a binecuvântat şi i-a trimis în lume să predice cuvântul lui Dumnezeu. El a mâncat alături de ucenici, aşa cum făcuse odinioară. În acel moment Hristos şi-a profeţit revenirea şi i-a încredinţat pe apostoli că îl va trimite pe Duhul Sfânt. Apoi, Iisus s-a ridicat dintre apostoli şi s-a înălţat la cer. Astăzi este ultima zi în care se mai înroşesc ouă, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Oamenii se salută cu „Hristos s-a Înălţat! Adevărat s-a Înălţat!”.
Se zice că Cerurile sunt deschise de la Paşti până la Înălţare, iar cei care mor în această perioadă nu ar mai trece prin Judecata de Apoi şi ajung direct în Rai.
Începând din secolul al IV-lea, Înălţarea este celebrată atât în Răsărit, cât şi în Apus, la 40 de zile după Paşti, întotdeauna într-o zi de joi. Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii.
Potrivit tradiţiei populare în unele zone în care tradiţiile sunt mai puternice şi dăinuie încă în sufletele românilor, fetele şi feciorii se duc în pădure să culeagă plante cu proprietăţi apotropaice: frunze de alun, paltin şi de nuc pe care le poartă în sân sau pentru a împodobi mormintele cu ele şi cu care fac vrăji de dragoste sau folosite ca plante tămăduitoare. Ferestrele caselor se împodobesc cu frunze de leuştean şi nuc. Astfel, în noaptea premergătoare Înălţării Domnului, în unele zone ale ţării, se leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că se crede că însuşi Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării.
Despre leuştean se crede că ar fi crescut la baza tutorelui Crucii lui Hristos.
Se povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga. Tot acum înfloreşte şi se scutură floarea de ferigă şi de alun iar cine o culege şi o bea, scapă de orice boală.
Potrivit obiceiurilor şi practicilor magice cu un pronunţat caracter apotropaic se mai vorbeşte despre atingerea vitelor cu leuştean, pentru a creşte mai grase şi mai sănătoase şi pentru a le proteja de vrăjitorii şi de strigoi. Totodată şi oamenii se ating cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: ,,Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”. Astăzi sunt marcate vitele şi se taie mieii.
În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte si Ispas. În unele zone, această zi mai este considerată şi o sărbătoare a câmpului, a holdelor şi a fânului.
Femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă, pentru că altfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smântână.
Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, ar fi fost de faţă la Înălţarea Domnului şi martor la ridicarea sufletelor morţilor şi că el era un om vesel şi credincios. De aceea toţi oamenii încearcă să fie bine dispuşi de „Ispas” şi totodată să-şi pomenească, prin ofrande ritualice specifice, moşii şi strămoşii, ale căror suflete se înalţă în această zi la ceruri.
Acum se împarte de pomană pentru morţi îndeosebi pâine caldă, plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanii dau şi primesc miei şi caş. Pe lângă toate aceste lucruri, oamenii îşi iau şi măsuri de apărare împotriva sufletelor rătăcitoare care, neputându-se înălţa la ceruri, „se strică”, adică devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat.
A şasea săptămână de la Paşti aduce zile însemnate în „Calendarul popular al românilor”: „Miercurea Bălţatelor” sau „Pestriţele”, sărbătoare populară aproape dată uitării, ţinută pentru primejdii – se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după Ispas, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale.
În prima zi se lucra până la amiază după care se sărbătorea, urmând ca, în ce-a de-a doua zi, lucrurile să se desfăşoare taman invers; dimineaţa se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. „Miercurea Bălţatelor” era o zi magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste, fermecătoarele încercau încă din zorii zilei să ia mana câmpului şi laptele vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile.
De Înălţare se mai serbează şi Paştele Cailor. Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuită de multe ori conştiinţa misterelor divine, calul apare trăgând carul de foc al Sfântului Ilie. În poveştile româneşti apare calul năzdrăvan, fiinţă profetică, magică, superioară cailor imortali ai legendelor creştine calul apare ca purtător al unor călăreţi sacri: Sfântul Gheorghe, cel care a omorât balaurul, Sfântul Martin, cel care îşi dăruieşte mantia, Sf. Hubertus şi Sf. Eustahie.
În calendarul popular al românilor calul, animal totem venerat în străvechime, este sărbătorit în mai multe rânduri, însă ce-a de-a şasea zi de joi de după Paşti îi aduce libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea. Aşadar, se crede că, o singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se întâmplă de „Paştele Cailor”.
O legendă populară povesteşte că la naşterea lui Iisus în grajdurile bătrânului Crăciun, boii şi oile şi-au mâncat fânul şi au adormit, în timp ce caii au tropotit şi au nechezat iar după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de „Ispas”, oricât de mult ar mânca. De atunci ziua poartă şi numele de „Paştele Cailor”.
În această zi se făceau plăţile amânate, care nu fuseseră achitate la „Sângiorz” (după cum cerea tradiţia), acest lucru generând probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei „La Paştele Cailor”, care a ajuns să însemne „a amâna”, „a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, „a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivalentă cu expresia „La Sfântu Aşteaptă”. Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar precum „Sângiorzul”, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă. Astfel, sintagma „La Paştile Cailor” şi-a schimbat sensul, în loc de „altă dată” sau „mai târziu”, însemnând astăzi „niciodată”, „nicicând”.
Aceasta este totuşi o metaforă pur românească, care în Transilvania Evului Mediu desemna un fapt concret şi oarecum banal. Atunci când catolicii sărbătoreau Paştele, românii cereau caii ungurilor ca să-şi lucreze pământul iar când biserica ortodoxă prăznuia Învierea Domnului, era rândul maghiarilor să ia cu împrumut caii de la români. Când se întâmpla ca Paştele ortodox şi cel catolic să cadă în aceeaşi zi, caii se odihneau. Atunci era ziua lor, „Paştele Cailor”.
Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca sărbătoare naţională bisericească a Eroilor.
Cinstire tuturor eroilor patriei ce şi-au vărsat sângele pentru apararea pământului strămoşesc!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
