Ziua de17 martie în calendarul creştin-ortodox, prăznuieşte sărbătoarea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu. În popor, ziua aceasta se mai numea Moş Alexa, Alexiile –Corn înflorit, Alexa cel Cald sau Ziua Şarpelui.
Acesta s-a născut în cetatea Romei şi a fost unicul copil al nobililor Eufimian şi Aglaida. Era un copil liniştit, care nu îndrăgea nimic din bucuriile deşarte ale lumii în care trăia. Când a împlinit vârsta căsătoriei, tatăl său l-a însurat, în ciuda împotrivirii sale, cu o tânără bogată, urmând astfel să aibă demnităţi deosebite în cadrul Imperiului Roman. Dar în noaptea nunţii, când cei doi se aflau în odaie, Alexie şi-a scos inelul din deget şi luându-şi rămas bun de la mireasă, a părăsit în taină casa părintească şi a plecat la Edesa, unde va vieţui aproximativ 18 ani pe lângă Biserica închinată Maicii Domnului. Aici a dus o viaţă austeră, plină de umilinţe, trăind din milă enoriaşilor. Când se face cunoscut celorlalţi, ca om al lui Dumnezeu, el se înspăimântă de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte şi în taină pleacă spre Biserica Sfântului Pavel din Tarsul Ciliciei. Însă, corabia cu care călătoreşte naufragiază, luată de vânturi şi purtată pe ape până la Roma, locul naşterii sale. Sfântul Alexie a văzut în această întâmplare mâna lui Dumnezeu şi astfel a hotărât să meargă la casa tatălui său şi acolo, sub chip de străin, să-şi petreacă în continuare cu pocăinţă cealaltă vreme a vieţii sale. Ajuns în casa părinţilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat în derâdere şi batjocorit de servitori. I s-a permis totuşi să îşi clădească o colibă mai spre fundul curţii. Aici şi-a petrecut restul zilelor, în rugăciune, trăind numai cu pâine şi apă.
Când a simţit că i se apropie sfârşitul, el a alcătuit o scrisoare pe un petic de hârtie, a strâns-o în mână şi întinzându-se şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie a anului 411.
Împăratul Onoriu, printr-o viziune avută, a plecat, împreună cu patriarhul să-l întâlnească pe preacuvios şi găsindu-l în mort în coliba lui, a citit în faţa mulţimii biletul în care se arăta cine era cel care trăise atâta vreme în umilinţă şi batjocură. Atunci, mulţimea înspăimântată şi ruşinată au luat trupul din care viaţa plecase, şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfântului Apostol Pavel. Moaştele sale, acolo unde s-au aflat, au vindecat mulţi oameni aflaţi în suferinţă.
Aşadar, datorită vieţii sale deosebit de aspre, pline de umilinţă, credinţă, a lipsei dorinţei de mărire, Sf. Alexie este cunoscut în rândul creştinilor ca ,,Omul lui Dumnezeu”.
În calendarul popular, Cuviosul Alexie, serbat în ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vieţuitoarelor care au hibernat în subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor, sub pietre, în scorburi (insectele, numite gujulii) şi care se trezesc, acum, la viaţă.
Sărbătoarea cunoscută sub numele de Alexii face parte din acelaşi ciclu ritualic de înnoire a timpului calendaristic, în prag de primăvară.
Astfel, la şase luni după Ziua Crucii, sărbătorită la 14 septembrie, când se spune că Sfântul Alexie încuie Pământul, pentru a-i feri pe oameni de pagubele pe care micile vietăţi le pot provoca, iar în ziua de 17 martie este momentul în care, potrivit tradiţiei, Cuviosul Alexie încălzeşte şi redeschide pământul pentru a elibera vietăţile din hibernare şi pentru a pregăti pământul de arătură.
Se zice că Sf. Alexie ar mai fi avut mai multe înfăţişări. O legendă povesteşte că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate şi le-a închis într-o cutie şi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinaţie, Alexie nu a putut rezista curiozităţii şi a deschis cutia, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe pământ. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc şi pedepsit să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate. Legenda conţine şi un sâmbure de adevăr, căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor şi cocostârcilor.
Alexa cel Cald era socotit stăpânul şerpilor, prin urmare ziua de 17 martie era cel mai des asociată cu şarpele şi numită respectiv Ziua Şarpelui.
Se zicea, că dacă întâlneşti în ziua lui Alexie orice fel de şarpe, atunci acesta trebuia omorât, altfel se spunea că el îţi lua puterea.
Şarpelui nu i se pronunţa numele de ziua lui pentru a-i putea fi câştigată bunăvoinţa pe timpul verii. În cazul în care cineva rostea din greşeală cuvântul şarpe, acesta trebuia să spună neapărat un descântec. În unele regiuni, se făcea un foc mare într-o groapă, se punea într-o oală apă şi o bucată de mămăligă, ca să aibă şerpii ce bea şi ce mânca, ca să nu iasă din groapa aceea toată vara. Nu trebuia luat în mână nici un obiect ascuţit, deoarece se credea că omul va vedea numai şerpi pe tot parcursul anului.
Sărbătoarea mai este numită şi Ziua Peştelui sau Retezatul Stupilor, pentru că peştii încep să se zbată în ape, iar albinele ies din stupi. Pescarii susţin că Sfântul Alexie este cel care aduce peştii din adâncurile, unde au iernat la suprafaţa apelor. Ei obişnuiau să ţină post negru toată ziua sau să prindă un singur peştişor, pe care, după ce-l descântau îl mâncau ritualic, crud, în speranţa unui an spornic la pescuit.
În ziua de Alexii, oamenii de la sate obişnuiau să aprindă focurile prin livezi, acestea simbolizând curăţenia rituală a gospodăriilor pentru a ajuta soarele să depăşească momentul echinocţiului de primăvară. În zorii zilei se măturau şi se greblau curţile, livezile şi grădinile, iar gunoaielor li se da foc. Tinerii săreau, altă dată, peste focurile făcute din frunzele strânse cu o zi înainte şi cocenii adunaţi de prin grădini, unde sunt puse să ardă fructele sfinţite la Ziua Crucii (14 septembrie), în credinţa că vor fi feriţi de boli pe întreg parcursul anului şi, de asemenea, că vor fi feriţi de pureci.
Focurile aprinse în zorii acestei zile prin livezi sau prin grădinile caselor aveau şi o semnificaţie fertilizatoare, ziua fiind un important moment în calendarul pomicol tradiţional. Astfel se credea că ograda va fi păzită de insecte, iar oamenii şi vitele de boli şi muşcături de şarpe. Tot în această zi se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie ca să nu dea omizile pe crengi.
Femeile obişnuiau să afume gospodăria cu cărbuni aprinşi peste care puneau petice de ţesături, busuioc sau tămâie, înconjurând livada şi gospodăria de trei ori. De asemenea, se considera că spiritele malefice din natură, precum şi toate jivinele (insecte, reptile, rozătoare) cuibărite în jurul casei în timpul iernii, puteau să fie îndepărtate cu ajutorul zgomotelor făcute bătând în fiare vechi sau sunând din clopoţei pentru a speria târâtoarele. Pentru îndepărtarea vietăţilor dăunătoare, femeile făceau un amestec din făină de porumb şi apă pe care îl puneau la cele patru colţuri ale hotarului proprietăţii fiecărei gospodării.
Această credinţă impunea interdicţii specifice de muncă. În mod special, femeile nu aveau voie să toarcă, sa ţese, să depene sau să folosească foarfecele, acul sau furca de tors, să nu le vină gângănii în casă. Era interzis, de asemenea, să se aducă în casă lut şi surcele, iar dacă lutul era adus din timp, acum se înmuia cu apă şi se astupau cu el toate găurile şi fisurile de la sobă, crezându-se că, în felul acesta, se astupau şi ochii şarpelui iar oamenii erau feriţi de muşcătura lui. Din această zi le era permis oamenilor să ucidă şarpele, atunci când acesta le ieşea în cale.
Tot acum se făceau şi previziuni meteorologice. Se zicea că de Alexii, încep să cânte broaştele. Dacă broaştele cântă înainte de 17 martie, atunci e semn că primăvara va fi lungă şi rea; dacă încep să cânte de Alexii, atunci e semn că vor urma zile călduroase.
Se mai credea în popor că Sfântul Alexie mai avea şi o altă putere, în momentul când se sătura de iarnă, lua un tăciune aprins şi îl afunda în zăpadă şi începând cu acel moment zăpada se topea şi începea cu adevărat vremea de primăvară.
Mai sunt şi astăzi sate în care tradiţiile populare de Sf. Alexie încă se mai păstrează, îmbinându-se armonios cu substratul religios al sărbătorii.
Dan Horgan
Biblografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
