Primul lucru pe care Ionuţ a învăţat să-l facă pe şantier a fost să amestece nisipul şi cimentul pentru beton. Avea 17 ani neîmpliniţi. Acum are 18 ani şi munceşte în construcţii pentru salariul minim. Stă împreună cu fratele mai mic, Adrian, 8 ani, şi cu bunica lor dinspre mamă în Jiblea, o prelungire a Călimăneştiului, oraşul-staţiune din Vâlcea.
Ionuţ şi Adrian au taţi diferiţi, care lipseau din peisaj când copiii au venit pe lume şi lipsesc şi în ziua de azi.
Graiul ei și al lui Dumnezeu Mama şi-a dus băieţii la bunică şi aceasta i-a crescut fără să se plângă, ca şi cum e cel mai firesc lucru din lume să pleci la sapă cu un bebeluş în desagă.
“Nu e greu să creşti un copil, de ce să fie greu? Îi luam cu mine peste tot. Fiică-mea lucra la Sibiu şi venea pe acasă cam o dată la două săptămâni”, povesteşte bătrâna, aşezată pe treptele casei. Are 81 de ani şi aude mai greu cu o ureche.
Pe faţa ei sunt scrise mărunt, mărunt cuvinte dintr-o limbă pe care n-o vorbesc decât ea şi Dumnezeu. Tot ceea ce a trăit bătrâna, dar n-a spus, că n-avea cui şi n-avea rost, e scris acolo.
