În Duminica a XX-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a sfințit biserica cu hramurile „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfinții Trei Ierarhi”, din satul Coroiești, parohia Bogdănița, protopopiatul Bârlad.
Biserica reconsolidată și restaurată de curând nu mai primise veșmântul sfințirii din anul 1891.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu, arhimandritul Iezechiel Ariton de la Mănăstirea Florești, părintele arhimandrit Timotei Condurache, starețul Mănăstirii Bogdănița, precum și preoții din parohiile învecinate.
Părintele Episcop Ignatie a tâlcuit minunea învierii fiului văduvei din Nain, despre care ne amintește Duminica a XX-a după Rusalii.
«Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 13)
Cea mai mare tragedie pentru un om este să se trezească, dintr-odată, cu visele sale năruite. Cu cât situațiile delicate ale vieții ne iau prin surprindere, cu atât mai tare resimțim starea de deznădejde și de frământare a sufletului nostru.
Fiecare dintre noi, în încercările acestei vieți, am avut momente în care am simțit că totul se clatină în jurul nostru, și că nădejdea nu este cea care moare ultima, ci că ea a murit cu adevărat.
O asemenea tragedie a trăit-o și femeia văduvă din Nain, căreia i-a murit unicul fiu. Prima tragedie în viața ei a fost când l-a pierdut pe soțul ei, iar acum trăia a doua dramă. S-a trezit că este singură și că nu se poate bizui pe nimeni la bătrânețile ei.
În mentalul vremii respective, pentru o femeie din Orient, a rămâne singură (fără soț și copii) echivala cu un anumit fel de moarte, cu o lipsă totală de perspectivă asupra vieții. Prin urmare, drama acestei femei văduve era dublă: în primul rând și-a pierdut unicul ei fiu, cel care i-ar fi putut fi de mare ajutor, căruia ar fi putut să i se confeseze și să-i încredințeze trăirile sufletului, iar în al doilea rând faptul că ei, ca femeie, îi va fi foarte greu, într-o lume în care nu mai avea nicio perspectivă, niciun orizont.
Hristos Se apropie de această femeie îndurerată, cu sufletul cernit de durere, care își conducea unicul fiu înspre lumea veșniciei. Întrucât cimitirele erau întotdeauna plasate în afara cetăților, convoiul care o însoțea pe femeia văduvă era deja ieșit în afara localității. Probabil că această femeie se bucura de o oarecare cinste, pentru că era multă lume alături de ea, în duh de solidaritate și comuniune.
Preasfinția Sa le-a explicat celor prezenți faptul că numele cetății Nain se tâlcuiește «fericire».
În drumul spre cimitir, acest convoi este întâmpinat de un altul – cel al lui Iisus, Care era înconjurat de Apostoli și de mulțime mare de oameni, însetați să-I asculte cuvântul și să se hrănească din ceea ce le propovăduia.
Lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel Care cunoaște adâncurile fiecăruia dintre noi, I se face milă de această femeie.
O traducere mai fidelă a termenului din limba greacă, mult mai precis și mai profund, pentru această expresie, ar fi următoarea: «Iisus a fost mișcat până în măruntaiele Sale de această nenorocire a femeii».
Hristos, Dumnezeu Omul, Se lasă mișcat de durerea acestei femei, Se apropie de ea și-i spune: «Nu plânge!» Cu alte cuvinte, «Eu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, sunt aproape de toți cei care se află în cea mai cumplită și disperată situație a vieții.»
Când orice fel de speranță este năruită, când toate resursele noastre de curaj sunt epuizate, atunci intervine Dumnezeu, punând mâna pe «sicriul» durerii noastre, pe moartea deznădejdii și a stării de năruire pe care o trăim, și ne spune: «Ție, tinere, îți poruncesc să te ridici din starea în care ești!».
Această femeie, în suferința ei, ar fi putut să-i dea o replică usturătoare lui Iisus, spunându-i: «Îmi ceri să nu plâng, când eu am pierdut ultima speranță și bucurie a vieții mele? Nu Ți se pare că sfatul acesta este «ca nuca în perete», atât de inadecvat pentru ceea ce «clocotește» în inima mea?».
Cu siguranță, femeia văduvă avea în inima ei încredințarea că Cel Care i-a spus «Nu plânge!» este Dumnezeu, Care îi va aduce izbăvirea și va lumina sufletul ei, prin învierea unicului ei fiu.
Dumnezeu vine și Se apropie de noi, atunci când suntem cei mai disperați și deznădăjduiți, când nimic din lumea aceasta nu mai constituie pentru noi o sursă de curaj și nădejde. Îi este milă de noi și ne ajută, în mod negreșit, de fiecare dată când ne aflăm în moartea deznădejdii, așa cum a făcut cu această femeie văduvă necăjită.
Și noi suntem chemați să ne asumăm această atitudine a lui Hristos. Când constatăm că cei din jurul nostru, deși sunt vii, trăiesc moartea în sufletele lor, să ne apropiem de ei, să ne lăsăm inima mișcată de milă, de dragoste și bunătate, și să facem tot ceea ce ne stă în putință ca să-i înviem, să le dăm o speranță.
Din păcate, noi nu facem așa, ci, dimpotrivă – când vedem că cineva este afundat într-un hău, din diferite motive (fie din pricina păcatelor sale, fie pentru că alții l-au afundat, calomniindu-l gratuit), noi îl afundăm și mai tare, îi amplificăm durerea, prin vorbe nepotrivite, prin injurii, dispreț și minciună.
În aceste situații, ar trebui să ne comportăm ca Hristos, să punem mâna pe «sicriul» în care este înmormântat acel om, de răutatea lumii, de minciuna și batjocura celor din jurul său.
Dacă reușim să-I simțim prezența lui Dumnezeu, vom constata cât de minunat este și cât de frumos lucrează în viața noastră: nu intervine când credem sau când am vrea noi să vină în viața noastră și să «execute» ordinele noastre, ci exact în momentele când nu mai putem, când suntem la capătul puterilor și nu mai avem nimic de care să ne agățăm.
De noi depinde să fim ascultători, să avem o inimă care să-L simtă pe Dumnezeu, așa cum L-a simțit această femeie văduvă. Ea a știut, numai din glasul lui Iisus, că nu-i va vinde iluzii, și că nu-i cere să nu plângă din motive gratuite, ci că El este Cel Care o va ajuta să-i dispară lacrimile de pe față, spunând morții – acest inamic al vieții omului – «Oprește-te și lasă viața să inunde sufletul și trupul acestui tânăr!».
La finalul cuvântului de învățătură, Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să se roage cu aceste cuvinte: «Doamne, în momentele în care îmi este cel mai greu, în momentele în care simt că mă înec, sub valurile încercărilor acestei vieți, când simt că cei din jurul meu vor să mă sufoce cu răutatea și disprețul lor, Tu să vii în viața mea, să Te simt, să lucrezi și să îmi descoperi că Tu ești unica mea Nădejde!».
În cadrul Sfintei Liturghii s-au înălțat rugăciuni și pentru odihna sufletului blândului episcop Vasile Someșanul, trecut de curând la Domnul. Preasfințitul Părinte Vasile Flueraș este nașul de călugărie al Părintelui Episcop Ignatie.
Pentru eforturile depuse la restaurarea și înfrumusețarea lăcașului de cult, părintele paroh Andrei Nuță a fost hirotesit iconom stavrofor. Persoanele care au sprijinit acest demers au fost răsplătite cu distincții de vrednicie, din partea Episcopiei Hușilor.
