Rănile copilăriei ne-au modelat cine suntem azi.
Rănile copilăriei se „văd” în viața adultă. Se vehiculează din ce în ce mai mult că tot ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie – de la ce am învățat, cum s-au purtat cu noi părinții noștri, cum ne-au făcut să ne simțim – are un impact major asupra cum percepem lumea și cum ni se desfășoară viața de adult. Pentru a înțelege mai bine traumele copilăriei și impactul lor asupra noastră, Alina Iliescu – Psihanalist de familie, cuplu și grup ne-a exemplificat cum gândesc cei care au suferit aceste răni și trauma în copilărie. Urmează câteva articole detaliate despre fiecare trauma în parte. ÎNcepem, însă, cu modul în care gândesc cei ce au suferit trauma în copilărie.
Trauma respingerii: rana respingerii și masca fugarului
„Când eram mic părinții mă lăsau să plâng singur până adormeam, și asta dura cu orele, dar așa am învățat să fiu independent”, spune bărbatul care își petrece nopțile pe rețelele de socializare, pentru că nu poate dormi și nu-și înțelege rănile din copilărie.
„Am fost pedepsit aspru când eram mic și am ieșit bine”, spune acela care, tocmai pentru că a integrat în sine vocea părintelui critic și abuziv, de fiecare dată când face o greșeală se pedepsește singur.
