Trebuie sa incep prin a va spune ca, de dragul unei aventuri romantice, am mintit cu nerusinare, dar ce nu face un barbat pentru a obtine favorurile unei femei frumoase? Pana la urma, nu ma simt chiar atat de vinovat, eu m-am dat doar poet, in timp ce altii se dau milionari! Ce-i drept, si iubita mea s-a dat nemaritata…
Prietenul meu din copilarie, poetul Vasile Stan, isi cam pierde mintile cand o ia pe ulei. Ma nimerisem in locuinta lui – pe la inceputul verii trecu-te -, si Vasile, de origine lipoveana, beat fiind, isi inchipuia ca va fi invitat la inaugurarea noului centru cultural rus de la Bucuresti, astfel ca isi pregatise o introduc-ere poetica pentru ipoteticul eveniment si pentru cazul ca ar fi fost lasat sa vorbeasca. Stan e soiul acela de creatura nesuferita careia i se da cuvantul numai ca sa plece cu el.
Mi-a citit doua strofe din retorica pe care si-o nascocise ca discurs poetic la inaugurare: „Priveam inalta bolta din galaxii dedusa,/Cand mi-a cazut pe casa spectacolul ceresc./Era nu meteorul, ci bombardeaua rusa/si am ramas in bezna, uimit ca mai traiesc./M-am dus la ambasada care slujea Kremlinul./Nici daune platindu-mi, au zis acolo: duti-n…/si-n loc sa-mi deie banii ca sa-mi repar caminul,/Am obtinut o poza cu Vladimir Rasputin”.
— Esti dus cu parapanta, Vasile! mi-am exprimat eu parerea.
— Nu-ti plac versurile mele?
— Ba, cateodata, chiar imi plac, insa trebuie sa-ti folosesti talentul pentru o cauza mai buna decat bascalia dilie.
— si cam la ce cauza te gandesti? m-a iscodit el cu aerul acela rarefiat in care se citeau deopotriva betia si absolutul, tembelismul absolut.
— Ma intreb daca ai fi capabil sa scrii poezii de dragoste pentru mine…
— Nu-mi starnesti sentimente galese.
— Nu poezii dedicate mie, ci poezii de care sa ma folosesc spunand ca sunt scrise de mine. Mi-as aroga identitatea unui poet. As putea zice, de pilda, ca sunt Vasile Stan.
— N-ai tu staif de Vasile Stan.
— Iubesc o blonda care nu-mi cedeaza, nu inca. Sustine ca vrea romantism si ca un barbat trebuie mai intai sa-si castige sufle-tul ca sa ajunga si-n alte parti.
— Pai… febletea ta nu stie cum te cheama?
— Nu stie. Se pare ca biografia mea o lasa rece. Cand ma tunde, vorbeste numai despre ea si despre visele ei dulcege.
— Te tunde?
— E frizerita la salonul de infrumusetare de pe strada mea.
— Auzi, infrumusetare! Pe tine nu te-ar putea infrumuseta nici Rodin.
— 0 sa ma ajuti?
— Dar mie… ce mi-ar iesi la afacerea asta?
— Bube dulci. Sau niste coniac Alexandrion, adoratul tau.
Prefer… niste. Dupa doua zile, Vasile m-a sunat si m-a intrebat:
— Cum o cheama pe tipa? I-am zis:
— Alis.
Peste inca trei zile, mi-a livrat o poezie superba, din care nu va redau decat un fragment:
„Cum cercanatele oglinde, straino, mi te vor aproape…
Doar visul mai sticleste albe clopotnite din puful pernii,
La ora cand un suflet singur porni rata-citor pe ape,
invaluit ca o naluca in dulcele Alis al iernii.”.
Ma rog, era vara, dar asta nu m-a impiedicat sa ma duc cu poezia la frizerie (printata si varata intr-un plic). Aveam la mine si doua carti. Blonda mi-a zambit ca de fiecare data – eram un client privilegiat. M-am asezat sa ma tund, desi ma tunsesem recent imi jertfeam parul pe altarul dragostei, caci nu mai aveam decat doi centimetri de podoaba capilara.
Cand am prins un moment prielnic, i-am spus alesei mele:
— Printeso, ti-am scris o poezie. Sper ca nu te superi…
— Poezie? Tu?
— Nu stiai ca scriu? Vai, dar e numai vina mea… Ne vedem de atata vreme si nici macar nu m-ai prezentat… Sunt poetul Vasile Stan.
— Necasatorit?
— intr-adevar: necasatorit.
— E o mare surpriza pentru mine! s-a precipitat tanara candidata la favorurile mele.
Pe langa poezie, i-am dat si un volum de versuri (publicat de prietenul meu cu cativa ani in urma), mentionandu-i fetei ca era scris de sub-semnatul. Frizerita, vizibil impresionata, m-a privit deodata cu alti ochi. Presupun ca nu-i putin lucru sa fii curtata de un scriitor consacrat.
Din ziua urmatoare, am inceput s-o vizitez la serviciu si s-o vrajesc poetic, asa cum isi dorea. si mi-a cedat in scurt timp, insa relatia noastra amoroasa tot de scurt timp a fost. La rascruce de anotimpuri, Alis a hotarat sa-mi destainuie secretul ei, sub forma unui anunt uluitor:
— Sotul meu trebuie sa se intoarca din Afganistan.
N-o vazusem niciodata cu verigheta pe deget… Era maritata cu un subofiter de infanterie, dar ma mintise cum ca ea era o femeie libera, fara obligatii.
Mi-a frant inima. Ca sa ma razbun, i-am trantit-o si eu:
— Sa stii ca nu sunt eu poetul Vasile Stan. Pe mine ma cheama Razvan si sunt inginer. Vasile Stan este un prieten de-al meu, care a scris atat cartea cu care te-am dus de nas, cat si poezia aceea hibernala, daca stii ce inseamna hibernala. Eu nu sunt decat un smecher care ti-a tras-o.
— Dar nu mi-a displacut! a spus ea cu seninatate si a adaugat ca ma banuise de minciuna din prima clipa.
— Chiar m-ai banuit?
— N-ai tu fata de poet. Esti un desperado, ca toti ceilalti. si de ce numai unul sa minta si celalalt nu? Te-am mintit pentru ca aveam nevoie de tine.
— Serios? Chiar aveai nevoie de mine?
— Pe post de manta de vreme rea. Dar acum se intoarce acasa mantaua cu epoleti si nu vreau sa fii prin preajma. Deci… la revedere, drum bun! 0 sa iti amintesti de mine, sunt sigura.
— Pot sa mai vin la tuns?
— Ar fi bine sa ma eviti. Sotul meu e foarte gelos.
N-am mai calcat pe la frizeria respectiva si nici n-am mai sunat-o pe Alis, n-avea rost. Iata, stimati cititori, ca dragostea bazata pe minciuna are picioare scurte. Alis, in schimb, avea picioare frumoase.
