Simona Oprita, o romanca stabilita in Canada, in 2006, a lansat in spatiul public, prin intermediul platformei Agentia de presa Diaspora Azi, o scrisoare cu ganduri catre sine. Ganduri pe care toti romanii din diaspora le incearca, agatati intre nostalgia locurilor de acasa si disperarea ca e aproape imposibil sa te intorci si sa o iei de la capat, confruntandu-te cu aceleasi probleme de care ai fugit.
Nascuta in Craiova, absolventa a Facultatii de Drept, Simona Oprita a profesat in Romania ca avocat si coordonator al Departamentului de Resurse umane al unei firme norvegiene. Casatorita si avand un copil, in 2006 a emigrat cu familia in Canada, stabilindu-se in Montreal.
”In 2002, in instanta de judecata am contestat o expertiza contabila pentru eroare de calcul matematic. 60 zile x 100 lei/zi despagubire aveau ca rezultat, pentru orice scolar de primara, suma de 6.000 de lei. Nu 60.000 lei, cat ii daduse expertului. Mi s-a respins ca nefondata contestatia, iar avocatul reclamatului mi-a zambit cu un colt de gura. Atunci am stiut ca trebuie sa ies din sistem si, mai apoi, sa plec din tara.
M-am pregatit, sufleteste mai ales, patru ani. Mi-era greu sa-i las pe ai mei, mi-era si teama sa o iau de la inceput, in necunoscut. In sfarsit, in 2006 am plecat.
Mi-am lasat tara bolnava, oamenii bolnavi. Incrancenati, lipsiti de orice speranta, tristi.
Am uitat, cativa ani buni, de ea. Scolile, serviciul, adaptarea la regulile canadienilor (si, Doamne, cat am mai ras de ei la inceput, io, romanca verde!) mi-au ocupat mai tot timpul. Am mers in vizita, dupa vreo sapte ani. Nu mai eram de acolo, dupa cum nici canadianca n-o sa fiu niciodata. Undeva, suspendata intre doua lumi. Cu dorul si durerea despartirii, in normalitatea si calmul Canadei.
Fiindca Romania mi-a refuzat o viata normala, nu m-as intoarce.
Fiindca acolo sunt ai mei, maine as lasa totul balta aici. Imi lipsesc oamenii care gandesc asemenea mie, care inteleg dincolo de cuvinte, prietenii cu care te trezesti la usa, neanuntati, vecina care cere imprumut o cana cu zahar si postasul care aduce pensia tatalui. Imi lipsesc OAMENII.
Si mi-e dor de Iasi, de Sibiu, de Sfantu Gheorghe. Mi-e dor de pantofii italieni, de covoarele turcesti, de papanasii cu gem, de prispele pline cu flori de la Campina. Mi-e dor sa apartin.
Si mi-e scarba, in aceeasi masura, de mai-marii zilei, niste NIMENI aroganti, care decid soarta fiecarui om, individual, si soarta unei natii, a unui popor. Nu stiu sa lege doua fraze, n-au coerenta, n-au substanta, mint si fura, se acopera unul pe altul cand sunt prinsi, n-au o minima decenta, au diplome falsificate… O caracatita, asta e clasa politica a Romaniei acum, o caracatita. Ii tai un brat si ii cresc, instantaneu, alte trei. Iar partea care chiar ma ingrozeste este ca nimeni nu constituie o alternativa viabila. Cum ajung la putere, se transforma.
Pseudo-oamenii astia mi-ar conduce mie viata daca m-as intoarce. Mi-ar acorda dreptul la un numar de respiratii pe minut, mi-ar decide pensia, daca am acces la o interventie chirurgicala sau la resuscitare dupa AVC. Ei, NEMERNICII. Iar viata mea s-ar intampla, in functie de interesele lor. Viata mea s-ar intampla cu mine spectator, pe margine.
Ei bine nu, nu m-as intoarce. Dar mi-as scoate toti romanii din tara aia comatoasa, fiindca nu merita sa moara si ei pentru cauza altora. Si i-as aduce aici, in Canada, in locul unde nu se intampla nimic, sa moara de plictiseala la 102 ani, si nu la 60 de foame sau de la o sinuzita pentru care spitalul nu are fonduri.
Nu, nu ma intorc. Si doare”.
