La început de februarie de ziua Sfântului Trifon sau Arezanul viilor este considerată prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol când avem de-a face cu un nou cap de an, este chiar ziua „când se întâmpină iarna cu vara“, mai ales prin intermediul practicilor apotropaice prin care se poate influenţa starea vegetaţiei pentru tot anul.
În popor sărbătoarea aceasta se numeşte Trif, Sf. mucenic Trifon, Trif Nebunul, Trif-tatăl lăcustelor şi al viermilor
La baza sărbătorii Sfântului Trifon, se află de fapt, cultul străvechiului zeu al naturii şi recoltei la traci – Sabazius, identificat cu zeii viţei de vie şi vinului – Dionysos la greci şi Bachus la romani.
Sfântul Trifon fiind patronul omizilor, lăcustelor şi gândacilor, care pot ataca vegetaţia, apără holdele pentru a nu fi stricate de insecte, apără grădinile şi e izbăvitor de tot felul de gândaci, care strică plantele roditoare, ucide viermii care strică cerealele, astfel zilei i se dă o atenţie deosebită. În vechiul calendar pastoral, la început de februarie este celebrat alt ciclu de trei zile de sărbători ale lupului, după unele credinţe, Sf. Trif ar fi şi patronul lupilor, aşa cum atestă numeroase legende populare, care îl pun în legătură pe Sf. Trifon cu Sf. Petru şi cu lupii acestuia dar şi de un alt atacator al turmelor de vite, ursul, ce apare expresiv în aceste zile fiind asociat adesea Streteniei, numită şi ,,Întâmpinarea Domnului”, din 2 februarie, un număr de legende însumează toate trăsăturile importante ale sărbătorii.
Într-o legendă populară, Trifon ar fi fost necuviincios, lucrând în ziua consacrată Fecioarei şi implicit înfăţişarea cu Pruncul la templu. Pedeapsa primită este severă şi batjocoritoare prin tăierea nasului vinovatului. Interesant este faptul că numele sărbătorii viticultorilor, Arezanul viilor, are ca origine tocmai acest episod, al cărui erou este, în varianta slavă, Trifon Zarizanu – Trifon Tăiatul sau Trif Nebunul, care ilustrează astfel interdicţiile lucrului în vie în această perioadă.
În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de
cetatea Apamia, s-a născut copilul Trifon din părinţi drept-credincioşi. Încă de când era el prunc, bunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui întru dânsul darul Sfântului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni înfăptuite nu numai prin glasul pruncului aceluia, dar şi din faptele lui cele minunate să se săvârşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai vârtos avea multă stăpânire asupra diavolilor. Sfântul Trifon a devenit faimos odată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian, 238-244, şi atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca. Odată, Sfântul Trifon a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor.
Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început o persecuţie atroce împotriva creştinilor. Cineva l-a pârât comandantului Aquilinus pe Sfântul Trifon spunându-i că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Hristos şi că pe mulţi i-a botezat. Curând sfântul a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa. Pentru mărturisirea sa Sfântul Trifon a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi dus prin oraş pe jos. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare. În cele din urmă supliciul i-a fost curmat prin decapitare cu sabia, la Niceea, în anul 250. Sfântul Trifon înainte de execuţie s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să miluiască şi pe cei care-l vor chema în ajutor.
În multe icoane ruseşti, Sfântul Trifon apare cu un şoim pe braţ. Este considerat sfântul patron al păsărilor. Se povesteşte că odată Tarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare, iar îngrijitorul şoimului a scăpat din neatenţie pasărea preferată a tarului. Acesta i-a dat termen îngrijitorului Trifon Patrikeiev să aducă pasărea în trei zile, iar de nu, va fi condamnat la moarte. Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără rezultat. În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, la locul numit Crângul Marinaya. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat sfântului patron al său, Sf. Mucenic Trifon, chemându-l în ajutor.
În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ţinea pe mâna şoimul tarului. Acesta i-a spus: ,,Ia pasărea pierdută şi o du tarului şi nu te mai necăji.” Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit pasărea stând pe un brad. A luat-o, a dus-o tarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeiev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.
În credinţa populară nu e deal de munte unde să nu fie cruce cu chipul sfântului, însoţit de troparul său, precum şi de rugăciuni către dânsul. Despre Sf. Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru de iarnă, care, păscând vite, n-a băgat de seamă că câinii lui au sărit la fecioară s-o muşte. Atunci fecioara Maria, drept mulţumire, a făcut pe Sf. Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându-i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu-l vor serba, iar lui Petru i-a zis: „Petru, câinii tăi să se facă lupi de azi înainte şi să-ţi mănânce întâi vitele tale“.
De Sf. Trifon oamenii merg în dealul cu vii, strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!“. Acolo taie câte douăzeci-treizeci de viţe de vie şi zic că strugurii nu se mai mucezesc şi vinul din anul viitor e bun şi ferit de grindină şi de mană.
Cu cenuşa strânsă din vatra focului în ajunul lui Sf. Trifan, dimpreună cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf. Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu agheasmă de la Bobotează, ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult. Apoi dezgroapau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin, pe coarda tăiată, pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul. Apoi mănâncă, beau, joacă, sar peste foc, afumă via cu o cârpă aprinsă, se stropesc cu vin şi cu apă, luată în zori din izvoare şi sfinţită de preot, pentru a fi ferită viţa de vie de bălțăra, un fel de rugină care se face pe frunza viei. Seara bărbaţii se întorc în sat, cu făclii aprinse, purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masa îmbelşugată, semn ca astfel trebuia să fie si producţia viticolă. Este foarte posibil ca în vechime după numele turcesc al obiceiului, Gurban, să se fi jertfit o oaie sau un berbec.
Cu agheasma adusă de la biserică udă copacii care nu fac roade, căci atunci vor începe să rodească. Sf. Trifon este o sărbătoare în cinstea şi folosul rodirii pomilor şi a viei. Cei ce serbează şi prăznuiesc pe Sf. Trifon, sacrificându-i băuturi din pomii săi, au norocul ca pometul lor să fie apărat de viermi, omizi şi alte gângănii vătămătoare. În această zi sătenii din dealuri întind mesele, fac cramă, la conace pe dealuri, în onoarea Sf. Trifon, spre a revărsa roade din belşug asupra pomilor, iar popa satului botează de-a rândul ogrăzile şi dealurile cu pruni şi meri. În ajunul, în ziua şi a doua zi de
Femeile nu lucrează spre a fi ferite de poceli şi sminteală. Se dă de pomană mămăligă, ceapă şi sare, turte de mălai, pe care le împart la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii, omizile şi alte gânganii să nu strice semănăturile iar bătătura ferită de accidente.
Nu se îndeplinesc lucrări casnice importante, făcîndu-se analogie între ele şi acţiunile insectelor dăunătoare. Nu se taie nimic cu foarfecele, căci gândacii vor reteza rădăcinile plantelor şi mai ales a viţei de vie. Ţăranii nu lucrează mai ales în vii, căci altfel vara lăstarii vor fi mâncaţi de gândaci. Unicul lucru care se face pe alocuri astăzi în vie este stropitul ei cu apă de zăpadă ori cu agheasmă dar şi cu vin,
In unele zone mai dăinuie încă un obicei străvechi, astăzi aproape uitat, ca din vârful dealurilor cu vii să se rostogolească o roată aprinsă. Sensul obiceiului era de a fertiliza via şi a îndepărta de ea duhurile nefaste, printre care şi cruda iarnă.
In această zi, unele gospodine semănau usturoiul în grădină, sfinţeau grâul şi porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat şi mergeau mai spre seară cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spuneau: ,,Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!“.
Se vorbeşte în tradiţia populară că dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, va ninge, iar dacă este omăt, se va topi.
Un sincer ,,La mulţi ani“ cititorilor purtători ai numelui sfântului!
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
