News Flash:

Episcopul Husilor : „Fariseul se comportă cu dispreț. Din «înălțimea» josniciei lui, era convins că este drept. Câți dintre noi nu credem că deținem dreptatea în mod absolut și că toți ceilalți sunt în eroare? De aici începe disprețul față de semeni”

26 Februarie 2021
476 Vizualizari | 0 Comentarii
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.8831 RON (+0.0047)
USD: 4.0924 RON (+0.0421)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
episcopul Husilor

Duminică, 21 februarie 2021, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din municipiul Vaslui.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier social-misionar și economic Vladimir Beregoi, alături de părintele consilier cultural Cosmin Gubernat și de părintele protopop Adrian Chirvasă, slujitorii acestei parohii.

În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a descris, în contextul Pildei Vameșului și a Fariseului, modul de manifestare a păcatului disprețului. De asemenea, a amintit de faptul că, începând cu această duminică, se intră în perioada anului bisericesc numită a Triodului:  

«Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta» (Luca 18, 9)

„Duminica aceasta inaugurează, din punct de vedere liturgic, una din cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc: perioada Triodului.

Numele vine de la cartea de cult care este folosită cu precădere în acest răstimp liturgic de zece săptămâni (trei săptămâni înainte de începerea Marelui Post al Paștelui, și alte șapte săptămâni în perioada propriu-zisă a Postului Mare.

Perioada Triodului se centrează pe imboldul ca noi să ne vedem propriile păcate, propriile micimi și defecte, ca în felul acesta să tânjim după îndreptare, după starea de pocăință.

Pocăința presupune dorința de a reintra în comuniune cu Dumnezeu, de a simți, în inimă, bucuria întâlnirii cu El.

Păcatul ne divorțează de Dumnezeu. Ne distanțează și ne aruncă într-un hău din care ne este greu să simțim căldura harului dumnezeiesc.

Perioada Triodului este, prin excelență, o invitație la o «revizie tehnică» spirituală a ființei noastre.

Cartea de cult numită Triod este un adevărat «tomograf» duhovnicesc. Dacă vom fi atenți la textele care se cântă sau se citesc în acest răstimp liturgic, vom observa că ele sunt cele care developează, scot la iveală și ne ajută să vedem ceea ce nu este funcțional din punct de vedere spiritual.

Triodul ne pune ca în fața unui ecran în care vedem toate micimile noastre de suflet și metehnele pe care ar trebui să ni le asumăm și să le remediem.

În prima duminică a Triodului se citește Pilda Vameșului și a Fariseului, parabolă în care Domnul Hristos vrea să ne atenționeze asupra unui păcat pe care nu prea îl conștientizăm.

Cheia de înțelegere a acestei parabole este versetul în care ni se spune că Domnul Hristos a adresat această parabolă «celor care erau convinși că ei sunt drepți și, în virtutea acestei dreptăți, se comportau cu dispreț față de cei din jur.

Domnul îi are în vedere pe toți cei care sunt convinși că sunt drepți și cred că sunt legitimați în a se comporta cu dispreț față de cei din jur”.

Preasfinția Sa a afirmat că, din comportamentul fariseului reiese faptul că, pentru sine, Dumnezeu era inutil. Își era suficient sieși:

„Tendința celui care predică, atunci când este pus în fața acestei pilde, este de incriminare a fariseului, care are un comportament nedemn atunci când merge la templu să se roage.

Din rugăciunile celor doi putem cunoaște ceea ce era în adâncul sufletului lor.

Rugăciunile pe care le rostim sunt ca o oglindă și ca un indiciu a ceea ce ascundem cel mai adânc în ființa noastră.

Rugăciunea fariseului ne pune în fața unui fapt care ne contrariază, chiar dacă îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut și pentru faptul că nu este păcătos – înșiră păcatele de care nu se simte vinovat, și îi spune lui Dumnezeu că postește de două ori pe săptămână și că dă zeciuială.

Această rugăciune părută de mulțumire ne spune cine este cu adevărat fariseul. Nu avea nevoie de Dumnezeu. 

Pentru el, Dumnezeu era inutil. A venit în fața Lui pentru a face un vernisaj de virtuți, să își etaleze performanța lui spirituală, individuală.

În această ecuație, Dumnezeu era o simplă noțiune, un  cuvânt, o emisie fonică, nu avea nevoie de El. Fariseul era centrat mai mult pe sine însuși, decât pe relația cu Dumnezeu.

Într-o rugăciune reală, profundă, omul se străduiește lăuntric să Îl întâlnească pe Dumnezeu.

Fariseul se centrează pe sine însuși, devine egocentric. Pentru el, Dumnezeu este o inutilitate. Aceasta decurge din mulțumirea de sine că este un «performant» în viața spirituală și că are cu ce să vină să se laude în fața lui Dumnezeu”.

Ierarhul Hușilor a afirmat că, în general, în privința parabolei Vameșului și a Fariseului se evidențiază mândria fariseului, fără să se vorbească despre disprețul ce decurge din aceasta:

„Când ne lăudăm cu virtuțile pe care le săvârșim, următorul pas este disprețul față de cei din jur.

Fariseul nu a știut să își calibreze în mod onest diferențele față de vameșul păcătos - care și el era prezent pentru rugăciune. S-a comportat cu dispreț.

Oare nu ne identificăm și noi cu acest fariseu, mai ales într-o lume în care avem exercițiul de a-i disprețui pe cei din jur, fiind convinși că suntem mai buni decât ei?

Un profesor, prin trufia lui, poate ajunge să își disprețuiască elevii; un medic sau un asistent medical se pot comporta cu dispreț față de pacienții lor; un preot se poate comporta cu dispreț față de credincioșii săi, crezând că este «cineva» și că are o misiune net superioară din punct de vedere uman față de credincioși. Mergem într-o instituție publică și cei care ne întâmpină, cu superioritate, nu au răbdare și se comportă cu dispreț, deși mergem umili și dorim să obținem o concretizare a solicitării noastre. Dăm peste oameni care «nu dau două parale pe noi».

Sunt foarte mulți «farisei» în lumea aceasta, care se comportă cu dispreț.

Când întâlnesc omul în fața lor, poate nu au capacitatea de a se comporta într-o manieră grosolană, însă între cei apropiați, în discuțiile cu prietenii, vor avea grijă să se exprime disprețuitor față de cel întâlnit înainte. Îl desconsideră, murdărindu-l în mintea și sufletul lor.

Acesta este păcatul fariseului. Paradoxal, acesta a reieșit din rugăciunea pe care el o rostise.

Vameșul, în schimb, stătea smerit, bătându-și pieptul și cerând îndurare,  ispășire pentru păcatele sale. În limba greacă, termenul exact este «ispășire», nu atât «milă»”.

Preasfințitul Părinte Ignatie a relatat modul în care decurgea, în perioada biblică, relația evreilor cu Templul din Ierusalim și jertfele care se aduceau, acte din care putem înțelege atitudinea celor doi, care se rugau:

„Vameșul și fariseul urcaseră la templu pentru rugăciune. Probabil au fost prezenți la unul din cele două momente de rugăciune la care mergeau evreii.

Unul era dis de dimineață, când se iveau zorile, iar cel de-al doilea era seara, înspre apus.

În aceste momente de rugăciune, rânduite pentru orice evreu, se aducea jertfă un miel - care este simbolul nevinovăției și al smereniei. Mielul, când se apropie sacrificarea lui,  nu fuge din fața unui iminent sacrificiu, stă fără să riposteze.

În Evanghelie, Hristos este numit «Mielul lui Dumnezeu». Sfântul Ioan Botezătorul, pe malurile Iordanului, când Hristos se apropie pentru a fi botezat, arată spre El, spunând: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii».

În această pildă, centrul nu este nici fariseul, nici vameșul, ci mielul jertfit. Înțelegem acest lucru din rugăciunea vameșului: «Dumnezeule, fii milostiv – ispășește-mi păcatele - mie, păcătosului». Jertfa mielului era tocmai o jertfă de ispășire a păcatelor.

Vameșul cere această ispășire, să fie iertat de păcate. Smerit, își vedea propria neputință, pe care și-a asumat-o în fața lui Dumnezeu în cuvinte puține, într-o scurtă rugăciune, care a intrat în spiritualitatea isihastă, fiind cunoscută ca «rugăciunea minții sau a inimii»”.

Disprețul este consecința convingerii personale că deținem permanent adevărul:

„Fariseul se comportă cu dispreț. Din «înălțimea» josniciei lui, acesta era convins că este drept.

Câți dintre noi nu ajungem în punctul în care credem că dreptatea este întotdeauna de partea noastră, că o deținem în mod absolut și că toți ceilalți sunt în eroare? De aici începe disprețul față de semeni.

Oriunde ne-am uita, în mediul online, la televizor sau în media scrisă, toți cred că au dreptate, că sunt «zei» ai dreptății. Toți devin justițiari și cred că au primit un mandat special de la Dumnezeu, să facă ordine în lume.

Când un om este orbit și otrăvit de acest păcat de a crede că are mereu dreptate, se va comporta, în orice conjunctură, cu mult dispreț față de cei din jur. Îi va desconsidera.

Nu va manifesta nicio formă de empatie sau sensibilitate față de cineva care, în neputința și slăbiciunea lui, poate să cadă”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat relația dintre mândrie și decăderea personală, precum și dintre smerenie și prezența lucrării lui Dumnezeu în propria viață:

Hristos, în finalul acestei parabole, spune că tot «cel care se va înălța pe sine însuși, va fi smerit, iar cel ce se smerește, va fi înălțat».

Cel ce se înalță pe sine se ridică pe un soclu ce nu îi aparține.

Vrea să fie perceput ca fiind ceea ce nu este cu adevărat și îi duce în eroare pe cei din jur.

Vrea să pară un om inteligent? Își inventează diplome false.

Vrea să pară că este un om smerit și credincios? Vorbește despre virtuți care nu sunt ale sale, se laudă că vine la biserică, că face milostenie, că se roagă. Vrea să pară un om elegant? Ia morga manierelor, însă se simte că nu este autentic și vrei doar să  impresioneze. Vrea să pară ceea ce  nu este.

Propria conștiință îi dă semnal că este ipocrit, dar în fața celor din jur vrea să îi viclenească și să îi facă să creadă că este un om deosebit.

Hristos spune că «cel care se va înălța pe sine, va fi smerit» – de altcineva.

Cu cât urcăm mai sus în trufia noastră, cu atât va veni un moment care ne va trânti, ne va zdrobi și vom suporta foarte greu acea fărâmițare a orgoliului și a mândriei proprii, care ne-a propulsat încât ne credeam dumnezeu.

«Cel care se va smeri, va fi înălțat» - tot de către altcineva. Cu cât căutăm în noi smerenia, căci smerenia este arta de a fi la locul nostru, cu atât vom fi înălțați de Dumnezeu sau de oameni.

În Pateric era un părinte care îi cerea lui Dumnezeu să nu îi dea darul de a face minuni. Cu cât se ruga astfel mai mult, cu atât Dumnezeu sporea minunile în viața lui. Noi am refuza acest lucru? Câți am avea smerenia de a refuza?

Dacă cineva ne oferă o funcție publică, nu avem curajul să spunem că nu suntem pregătiți. Ne bucurăm de ea și suntem ahtiați de putere. Puterea devine importantă, iar nu faptul că nu suntem profesioniști în acel domeniu. Lipsa de profesionalism poate să genereze tragedii. Se spune, în limbaj popular: «să te ferească Dumnezeu de prostul care primește putere»”.

În final, Preasfinția Sa a amintit și de riscul de a face faptele bune pentru a fi evidențiați de ceilalți, în fapt, o manifestare a mândriei:

„Păcatul fariseului rezidă și în faptul că săvârșea virtuțile din mândrie.

Suntem foarte mulți cei care facem faptele bune din mândrie, ca să fim adulați, să ni se pună în evidență contribuția noastră.

Care este lampa de control că cineva face faptele bune din mândrie? Se supără când nu este pus în evidență, când poate, din neștiință, am uitat să îi mulțumim. Nu vorbim de nerecunoștință, căci datoria celui care beneficiază de o faptă bună este să fie recunoscător.

Faptele bune, în acest context, sunt o sursă de alimentare a unei trufii luciferice. Se va năpusti asupra noastră și ne va reproșa, încât vom ajunge în starea sufletească de a-i spune: «mai bine nu m-ai fi ajutat cu nimic, căci mi-ai picurat otravă cu reproșul tău»

Procentajul faptelor bune făcute din mândrie este mult mai mare decât procentajul celor făcute din smerenie.

Smerenia nu presupune să fim oameni lipsiți de demnitate, ci să avem capacitatea de a mărturisi ceea ce facem, fără să ne hrănim orgoliul”.

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Marius Bărbieru, pe seama Parohiei Pogana, Protopopiatul Bârlad.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a binecuvântat lucrările ce s-au efectuat în ultima perioadă de timp la biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Vaslui.

Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2021 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.5453 (s) | 34 queries | Mysql time :0.016316 (s)