News Flash:

Episcopul Husilor : „Să rostim o mică rugăciune pentru cel care ne calomniază și ne batjocorește, și vom simți că liniștea vine în sufletul nostru”

3 Octombrie 2022
545 Vizualizari | 0 Comentarii
whatsapp image 2022 10 02 at 17 02 33

Duminică, 2 octombrie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, Sfânta Liturghie, la Mănăstirea Coșula, județul Botoșani.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, părinți stareți de la mai multe mănăstiri moldave și părinți protopopi, alături de părintele arhimandrit Calinic Chirvasă, starețul Mănăstirii Coșula.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că îndemnul făcut de Hristos, de a-i iubi pe vrăjmași, este unic în întreaga istorie a umanității:

«Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele» (Romani 12, 20-21)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre unul dintre îndemnurile absolut noi în istoria umanității. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos este „noutatea absolută pentru această lume”. Pe cale de consecință, dacă El Însuși este „noutatea absolută”, și învățătura Sa este una nouă, absolută.

Nu vom găsi nicăieri, la vreun întemeietor de religie sau legislator moral, îndemnul pe care Hristos ni-l dă nouă, astăzi: «Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine; rugați-vă pentru cei care vă blestemă; răbdați-i pe cei care vă ocărăsc».

Nouă ni se pare că acest îndemn al Domnului Hristos este unul imposibil. Deducem acest lucru din experiența noastră practică, concretă. Când cineva ne calomniază, ne batjocorește sau ne disprețuiește, ne vine greu să-l iubim, să-l răbdăm sau să-l acceptăm în proximitatea vieții noastre. Ne este greu chiar și să ne vină, involuntar, în minte, numele acelei persoane.

Atitudinea noastră, aproape spontană, este de a-i repudia, de a-i refuza și a-i ține cât mai departe pe cei care ne fac rău, ne disprețuiesc și ne calomniază. Este nevoie de o măsură duhovnicească deosebită, profundă, ca să avem puterea să ne rugăm pentru ei, și ca din această rugăciune să înmugurească în noi dorința de a-i iubi pe cei care ne mototolesc, la modul propriu, sufletul.

Această învățătură este una absolut nouă. Până la Hristos, și de la El până în zilele noastre, nimeni, niciodată, nu a spus să ne iubim vrăjmașii. Sunt îndemnuri de a-i răbda, de a suferi calomnia sau cuvântul rău pe care ni-l adresează și ne rănește, însă nimeni, niciodată, nu a spus: „Iubește-l pe vrăjmașul tău, pe cel care te urăște!”.

De ce este absolut nouă această învățătură? Pentru că numai Domnul Hristos este Cel care a împlinit, la modul desăvârșit, fără niciun fel de sincopă, această poruncă.

Hristos este Singurul din istoria umanității în viața căruia există o concordanță perfectă între cuvânt și faptă, între ceea ce a propovăduit și ceea ce a făcut – nu a cerut nimic oamenilor fără ca El însuși, mai întâi, să săvârșească, dându-ne curaj și temei pentru a împlini ceea ce El ne cere.

Hristos Și-a iubit vrăjmașii într-un fel atât de neobișnuit pentru logica noastră omenească - atunci când a fost răstignit pe Cruce.

Măsura dragostei desăvârșite a lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ne-a fost descoperită pe Cruce – tocmai în momentele în care omul, în nesăbuința și în iluzia lui, a crezut că poate să-L omoare pe Dumnezeu. Din păcate, chiar și astăzi unii cred că pot să-L „evacueze” pe Dumnezeu din lumea aceasta.

Pe Cruce, Hristos ne-a iubit cel mai mult, cu o intensitate pe care noi nu o putem înțelege. Ce a primit El din partea oamenilor care erau la picioarele Crucii? Ură, calomnie, priviri piezișe, răutate, batjocură și ploaie de ironii, iar când I-a fost sete, oamenii răi, ingrați, I-au dat oțet și fiere.

Cum a răspuns Hristos în fața unui asemenea torent de ură care venea dinspre oameni, care își doreau să-L vadă dispărut pe Dumnezeu, să asiste la dispariția Lui fizică, prin răstignirea pe Cruce?

Hristos răspunde cu dragoste. Ne iubește, mai ales atunci când – tot conform logicii noastre, omenești – nu merităm să fim iubiți. Noi gândim că avem datoria să-i iubim pe cei care, la rândul lor, ne iubesc și ei. Așa este în logica noastră, omenească – să le răspundem la fel celor care se comportă frumos cu noi, manifestându-ne frumos, elegant și adecvat.

Hristos ne spune că o asemenea atitudine și reciprocitate este caracteristică păgânilor – în cele mai multe circumstanțe și ei fac același lucru. Cu alte cuvinte, chiar dacă ni se pare șocant, atitudinea de a răspunde cu dragoste celui care ne dăruiește dragoste este una în zona umanului și a celor care sunt păgâni.

Creștinul, cel care se revendică ca fiind al lui Hristos, trebuie să se ridice la un alt plan decât cel pur omenesc, și anume să răspundă cu iubire atunci când cineva îl urăște - așa cum a făcut Domnul.

Preasfinția Sa a amintit de atitudinea și învățătura unor oameni cu viață sfântă, care au reușit, cu harul lui Dumnezeu, să împlinească porunca Mântuitorului:

În Pateric găsim ziceri foarte frumoase, profunde și reale, pentru viața noastră de zi cu zi. La un moment dat, avva Paisie cel Mare s-a rugat pentru ucenicul său, care s-a lepădat de Hristos, renunțând la creștinism și îmbrățișând religia mozaică și a încălcat voturile monahale, căsătorindu-se.

Avva Paisie cel Mare se roagă intens pentru cel care a apostaziat (a renunțat la Hristos). În această rugăciune fierbinte, plină de fervoare, i Se arată Hristos și îl întreabă: „Ce faci, Paisie? De ce te rogi pentru cel care M-a lepădat, care a călcat făgăduințele pe care le-a făcut atunci când și-a asumat îngerescul chip?”. Paisie Îi spune: „Mă rog pentru el, pentru mântuirea lui, să fie izbăvit din năpasta aceasta”. Hristos îi dă un răspuns atât de frumos: „Paisie, făcând acest lucru (rugându-te pentru cel care s-a lepădat de Mine), tu te asemeni cu Mine, ești ca și Mine”. Acest bătrân cu viață duhovnicească – avva Paisie cel Mare – a devenit un hristofor. El trăia, gândea și acționa ca și Hristos.

Hristos, pe Cruce, ar fi putut să riposteze, să Se apere, să le reproșeze celor care erau de față că sunt nerecunoscători (El le-a vorbit atât de frumos – ei înșiși mărturiseau că nu au auzit pe nimeni vorbind atât de frumos –, a făcut minuni, i-a vindecat pe cei neputincioși, i-a înviat pe cei care au fost prinși în chingile morții). Nu le-a reproșat nimic, ci S-a rugat pentru ei, pe Cruce fiind, spunându-I lui Dumnezeu-Tatăl: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.

Hristos nu a spus aceasta în nota de superioritate (sau peiorativ și în batjocură), pe care o folosim noi, de multe ori, când cineva ne jignește și ne deranjează: „Iartă-l, că nu știe ce face!” – adică: „e un ignorant”. Hristos nu a spus-o în felul acesta, ci în duh de rugăciune pentru cei care Îl batjocoreau, și care, cu adevărat, nu știau Cine este pe Cruce. Ei nu realizau că nu aveau cum să frângă, prin ura și nesăbuința lor, dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu, pe Cruce. Nu conștientizau că dragostea lui Dumnezeu nu se lasă, în niciun fel, ruptă în două – nu capitulează.

Așa suntem chemați să iubim și noi – cum ne-a iubit Dumnezeu-Omul, pe Cruce. Vom spune: „Este foarte greu!”, dar vă dau un exemplu, din care putem deduce că, în viața noastră, este prezentă această dragoste a lui Dumnezeu.

Regăsim dragostea lui Dumnezeu, Care ne iubește chiar și atunci când ne revoltăm împotriva Lui, când Îl disprețuim și Îl batjocorim, în dragostea mamelor.

Mamele iubesc ca Dumnezeu. Dacă unul dintre copiii dintr-o familie rătăcește, duhovnicește vorbind, nu este atent cu viața lui și ajunge chiar aproape în punctul de a-și renega familia, mama nu renunță la acel copil, ci se roagă pentru el, chiar dacă nu primește nimic care să o bucure și să-i aducă o brumă de mângâiere și o stare de seninătate în suflet.

Câți nu sunt care pleacă din familie, le vorbesc atât de urât părinților, nu fac nimic care să-i mulțumească pe părinți? Mama nu încetează niciodată să se roage pentru copilul ei care este în rătăcire și să-I ceară lui Dumnezeu să-l îndrepte, pentru că această rugăciune izvorăște din dragostea ei față de acela. Mama nu primește nimic, dar ea dăruiește atât de multe pentru copilul ei rătăcit.

Observăm că, în dragostea mamelor, este ceva, foarte palid, din modul cum Dumnezeu ne iubește pe fiecare dintre noi.

Sfântul Siluan Athonitul ne-a tâlcuit ce înseamnă iubirea de vrăjmași, lăsându-ne învățăturile pe care le găsim în scrierile sale. La un moment dat, este întrebat de cineva: „Cum știu eu că Dumnezeu mă iubește?”. Iar Sfântul Siluan dă trei răspunsuri: „1. Vei cunoaște că te iubește Dumnezeu în momentul în care tu te împotrivești, cu tărie, păcatului. 2. Vei cunoaște că Dumnezeu te iubește mult, dacă tu te vei ruga pentru vrăjmașii tăi. 3. Vei cunoaște că Dumnezeu te iubește foarte mult, când tu îți vei da viața pentru aproapele tău”.

Tot Sfântul Siluan ne spune că semnul prezenței harului lui Dumnezeu în viața noastră este că avem capacitatea de a-i iubi pe vrăjmașii noștri, de a-i ierta pe cei care ne greșesc.

Acest îndemn al Domnului Hristos este extrem de actual. În lumea în care trăim, avem tendința de a riposta, cu foarte multă repeziciune, când cineva ne batjocorește. Este extraordinar de multă ură și dezbinare. Suntem, practic, arși de lava aceasta a urii, a tot ceea ce ne desfigurează, din punct de vedere sufletește, și desfigurează iubirea dintre oameni.

Nici noi, cei din Biserică, cei care suntem chemați să fim, cu adevărat, ucenicii lui Hristos, nu reușim să răspundem cu dragoste celor care ne calomniază. Nu este simplu, însă Domnul Hristos ne încredințează că „ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”.

Preasfințitul Părinte Ignatie a arătat care sunt etapele prin care putem îndeplini în viața noastră porunca iubirii vrăjmașilor:

Începutul împlinirii dragostei față de vrăjmași pornește din punctul în care încercăm, pe cât ne stă în putință, să răbdăm și, ușor-ușor, ne antrenăm mintea să spună o mică rugăciune, chiar dacă noi nu simțim acest lucru și ne este peste putințele noastre, peste structura noastră sufletească.

Să rostim o mică rugăciune pentru cel care ne calomniază și ne batjocorește, și vom simți că vine liniștea în sufletul nostru. Ne vom încuraja când vom vedea bruma aceea mică de liniște - pentru o rugăciune pe care am spus-o forțat, împotriva voinței noastre și împotriva a ceea ce mintea noastră era obișnuită.

Un alt Părinte al Bisericii noastre, Sfântul Isaac Sirul, spune că, pe măsură ce ne vom strădui să ne iubim vrăjmașii (pe cei care ne batjocoresc), vom simți în sufletul nostru cum vom spori, din punct de vedere duhovnicește, în iubirea față de Dumnezeu. În această iubire față de vrăjmași ne-am angajat să fim asemenea lui Hristos – așa cum El, pe Cruce, i-a iubit pe toți cei care L-au batjocorit.

Să ne dea Domnul putere, fiecăruia dintre noi, să începem de la acest punct – să răbdăm. Apoi, să ne străduim, pe cât ne stă în putință, să ne rugăm pentru vrăjmași.

Este foarte greu, de exemplu, când cineva este împotriva Bisericii, să îl iubim, pentru că simțim că atacă ceea ce este mai profund ființei și identității noastre de creștini. Simțim că revolta care se naște în sufletul nostru este aproape naturală – este ca răspunsul organismului, în fața unui pericol.

În mod natural, suntem nemulțumiți și se stârnește în noi o viforniță când vedem că Biserica este batjocorită, credința este ironizată și persiflată, iar slujitorii Bisericii sunt blamați și considerați un fel de paria. Cu toate acestea, Hristos ne cere să iubim, pentru că dragostea aceasta față de vrăjmași poate să fie energia transfiguratoare a celor care sunt într-o atitudine de ostilitate față de credința noastră.

Evident, lucrurile nu se întâmplă în câteva secunde. Nouă ne-ar plăcea, atunci când ne rugăm pentru cel care ne batjocorește și ne calomniază, Dumnezeu să facă o minune și să-i îmblânzească inima, să-l schimbe instantaneu (să umble în capul lui, și să-i scoată toate gândurile rele pe care le are asupra noastră) – ar fi frumos.

Însă, Dumnezeu îngăduie și, am putea spune, aproape că încetinește această schimbare a celui care nu ne iubește, pentru ca noi să ne antrenăm, să ne nevoim, să intrăm în asceza iubirii față de vrăjmași, și ea să devină ca un reflex al nostru.

Dacă am obține lucrurile așa de ușor, printr-o simplă rugăciune, le-am lua în superficialitatea lor și nu am simți că ar trebui să trudim un pic mai mult, ca să câștigăm această harismă. Harul lui Dumnezeu face posibil să-i iubim pe vrăjmașii noștri, este un dar de la El, nu ține în niciun fel de noi, oamenii. Nouă ne este cu neputință să facem lucrul acesta, de aceea Dumnezeu ne mai ține un pic în această tensiune, de a ne ruga pentru ei.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Longhin Rotaru, și întru ierodiacon pe monahul Macarie Maisner, ambii din obștea Mănăstirii Bujoreni, județul Vaslui.

Distribuie:  

Din aceeasi categorie

© 2022 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1145 (s) | 34 queries | Mysql time :0.040191 (s)