Apar noi dezvaluiri socante din viata campioanei mondiale absolute la gimnastica, Maria Olaru, publicate in cartea autobiografica “Pretul aurului. Sinceritate incomoda”, care se va lansa pe 4 iunie la Bookfest. Fragmentele din volum, publicate pana acum, ii au in prim-plan pe cei mai bine cotati antrenori romani, Octavian Bellu si Mariana Bitang. Maria Olaru vorbeste despre modul in care Mariana Bitang le jignea pe fete, dar si despre modul in care au fost distruse informatii din dosarul campioanei. Iata, mai jos, noi fragmente din volumul Mariei Olaru.
“Avea doamna Mariana un umor cu totul special, o gingasie absolut originala si o pretuire nemaiintalnita, cred, pentru noi – lalelele sale dragi. Pentru incurajare si cuvenita educatie, ne alinta cu adjective duios-materne, precum “frumoaselor”, “desteptele mele dragi”, “printeselor”. Doar ca nu stiu ce alchimie a salii le metamorfoza. Ajungeau sa sune in urechile mele cu totul altfel: “imbecile”, “cretine”, “taranci”, “cutre”, “hahalere” (cuvantul acesta acolo l-am auzit prima oara; nici nu stiam ce inseamna, a trebuit sa ma duc la DEX, ca sa n-o mai deranjez, sa-i cer explicatii ale intelesului). La singular, obisnuitele complimente apreciative precum “desteapta”, “talentata”, “gratioasa” ajungeau, dupa acelasi mecanism fantastic al salii, descins parca din Twin Peaks, sa-mi sune ca “dobitoaca”, “tampita”, “idioata”, “indolenta”, “proasta”. Repertoriul reflectat si amplificat de peretii salii mai continea formula magica: “vaci medaliate”, cu variantele mai scurte “vita” sau (ca sa nu se simta vreuna dintre noi discriminata!) “vite”. Le repet, ca sa nu zboare cumva din memoria cititorului, caci din a mea nu exista nicio sansa. Din pacate…”
“Si acum imi rasuna in urechi refrenul dumneaei preferat, rostit cu o voce superior-scarbita, de parca-i era o nesfarsita greata de tot si de toate: “Ce sa faci, Bellu, cu tarancile astea? Nu vezi ca au calcaiele crapate, de le canta greierii in ele?”. Nici nu stiam ca greierii canta in calcaie. Dar ne intrebam si noi, cand ramaneam singure sau ne nimeream mai multe afara, la “racoare”: oare din ce familie grozava, poate chiar aristocratica (mai stii?) se tragea doamna? Ca prea ne facea praf pe chestia asta, a locului si a neamului din care proveneam. Pana la urma, daca am avut rabdare si am fost cuminte, o banala intamplare m-a facut sa primesc raspunsul si la aceasta intrebare. Oprim la Buda. Cand sa ne continuam drumul, un satean se proptise in fata masinii si citea, cu atentie, numele meu, inscriptionat pe aripa de sponsor. Si-a scos palaria, s-a inclinat si mi-a spus asa: “Si ati venit aici, la doamna?”. Nu pricepeam care doamna. Iar el mi-a explicat, plin de mandrie, ca acolo in sat se nascuse si copilarise doamna Mariana Bitang, care se numea ca domnisoara Stanescu”.
“Iar pentru ca tacamul sa fie complet, iesisem din spital cu un bonus: se numea hepatita B! De la instrumentarul medical folosit prin stabilimentele spitalicesti prin care bantuisem in ultimele 3 luni. Sa fi fost la Deva, la Hunedoara sau la Bucuresti? Cine poate sti? Oricum n-ar ajuta la nimic. Pe scurt: sistemul sanitar. Eu – doar o victima colaterala. Ce-i drept, as putea zice ca am scapat ieftin. Altii au avut “norocul” sa se aleaga cu lucruri mult mai urate si mai grave din aceste transfuzii. Virusul hepatic B se instalase acolo, in sangele meu. Aveam sa-l port toata viata. Si va trebui sa am grija sa nu-l las de capul lui. Nu este atat de grav ca hepatita C, dar nici de neluat in seama, ca un guturai care trece. Dimpotriva! Pe aceasta tema, s-au gasit unii (oameni cainosi la suflet si prosti, a caror rea-credinta si trivialitate pare nelimitata), grabiti sa ma intrebe de unde ma captusisem, cu cine “mi-am tras-o” acolo, in spital? Daca tot mi se reprosa ca, blonda fiind, ma cred o Sharon Stone (cum ma para, ironic, doamna Bitang domnului Bellu), inca era bine ca nu savarsisem si crime precum cea din Basic instinct, nu? Dar puteam fi tratata ca si cum as fi facut-o”.
“Dupa ce m-am retras din activitate, la inceputul anului 2001, am vrut sa-mi vad dosarul medical de la INMS. Initial, cineva de acolo se oferise sa ma ajute, dar… apoi a renuntat, fara explicatii, la bunavointa promisa, preferand sa dispara din peisaj. Am banuit ca ar putea fi vorba, acolo, despre ceva… cel putin delicat. Abia recent, prin interventia cuiva cu o oarecare autoritate in sistem, am ajuns – impreuna cu sotul meu – sa vedem acel misterios dosar. Am constatat ca lipseau pagini din el. Da, da… fusesera pur si simplu rupte! Cu atata graba, neglijenta si nepasare, incat ramasesera acolo bucati din ele, prinse la partea dinspre cotor a dosarului. Ce date importante or fi figurat acolo? Nimeni nu mai poate afla. Oricum, unele importante pentru sanatatea mea. Cert este ca faptuitorul nici nu se mai ostenise sa le indeparteze, spre a sterge urmele mizerabilei sale interventii. Mi se pare evident ca scopul unei asemenea porcarii era ca nimeni sa nu poata, vreodata, sa vada niste rezultate, diagnostice sau prescriptii medicale”, potrivit gsp.ro.
