Legenda lacului Dracsani. Potrivit etnografilor, fiecare bucățică din pământul românesc are câte o legendă. Asta se vede cu atât mai mult în formele de relief ieșite din comun.
Multe legende au fost date uitării de lumea modernă. Nici în lumea satelor nu sunt mulți cei care încă cunosc poveștile locurilor natale. Cei mai mulți care mai știu câte o povestioară sunt bătrânii trecuți de 80 de ani. Județul Botoșani nu este lipsit de astfel de povești.
Câteva legate de voievozi și de mândria locului: iazurile pline de pește au mai rămas în cărți sau amintirea bătrânilor. Județul Botoșani de astăzi a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Dovezile arheologice duc și către marile glaciațiuni.
Legenda lacului Dracsani
O mare parte din legende au rămas însă din perioada Evului Mediu. Acestea sunt legate bineînțeles de personalitatea cea mai marcantă a Moldovei din aceea perioadă, voievodul Ștefan cel Mare.
Cum una dintre cele mai mari mândrii ale Botosaniului sunt iazurile, cel mai mare dintre acestea, iazul de la Dracsani, are și el o legendă pe măsură.
De altfel, legenda iazului mai poate fi găsită doar într-o carte din anul 1914, scrisă de folcloristul dorohoian, Dumitru Furtuna. În lucrarea „Cuvinte Scumpe“, dorohoianul scrie că într-adevăr iazul de la Dracsani era unul domnesc și că pe acesta se plimba Ștefan cel Mare cu barca.
Până însă să stăpânească furia apelor, legenda spune că voievodul a trebuit să facă și sacrificiu uman.
Pentru a stăvili furia apelor, spune folcloristul, Ștefan cel Mare „l-a iezit cu lâna“ și a sacrificat în vâltoarea apelor un țigan și un cocoș.
Generațiile anterioare de răzeși din jurul Dracsaniului spuneau că ziua când este frumos țiganul mai iese și acuma din iaz și scăpăra amarul, iar la apus cântă cocoșul de se aude în toată zona.
