• O fata din Iasi a fost adoptata la trei zile dupa nastere, afland adevarul la varsta de opt ani • A trecut prin momente de chin pana sa reuseasca sa vorbeasca cu parintii ei biologici • Dupa ce i-a cunoscut, a realizat ce inseamna dragostea adevarata • "Parinte este cel care te creste, nu cel care te face"
Povestea multor copii incepe, adesea, frumos. Incepe prin dorinta parintilor de a-i concepe, prin dorinta lor de a le da viata si prin dorinta de a le oferi o viata frumoasa, dragoste si multa grija. Dar nu toate povestile incep la fel. In anul 1999, Andreea a fost nascuta la Maternitatea Elena Doamna din Iasi, unde, dupa cateva zile, a fost abandonata de mama ei. La cateva cartiere departare, Raluca M., mama unui baiat de patru ani, era la a suta incercare de a ramane iarasi insarcinata, dar nici dupa multele tratamente pe care le-a facut nu a reusit. Cea mai mare dorinta pe care o avea, era sa aiba o fetita, moment in care s-a hotarat sa adopte una. A depus actele necesare pentru a obtine atestatul de parinte adoptiv, a indeplinit toate cerintele cerute si, astfel, a ajuns in maternitate unde a vazut-o pe Andreea, un bebelus mic, nascut prematur, care cantarea 2,8 kg.
"Cand am vazut-o pe Andreea, nu pot sa va explic ce am simtit. O dragoste care imi inunda tot corpul, era atat de gingasa si fragila, atat de frumoasa, atat de neputincioasa, stiam ca are nevoie de mine. M-am indragostit pe loc, stiam ca ea este copilul meu din prima. Atunci am inteles cati copii sunt abandonati in fiecare zi, pentru ca eu, ca mama si ca viitor parinte adoptiv, aveam de ales intre mai multe suflete. Cum sa alegi unul din 30? I-as fi luat pe toti acasa, va spun sincer, daca as fi avut posibilitatea. Dar am luat-o numai pe ea acasa, avea trei zile cand am zis clar ca o iau si am mai stat cateva zile cu ea in maternitate si apoi mi-au dat-o acasa. Au fost obositoare toate demersurile pe care a trebuit sa le facem noi, in calitate de cuplu, trebuia sa dovedim ca situatia noastra financiara este una buna, ca o putem intretine, a fost nevoie de examinare psihologica, de anumite cursuri si lectii care sa ne pregateasca pentru asumarea rolului de parinte", spune Raluca M.
Un gest nobil care, de-a lungul timpului, a fost judecat
Cu cat a incercat mai mult sa tina acest secret departe de copilul ei, cu atat mai repede a aflat din alte surse. "Incercarea mea de a o proteja a esuat. Eu stiam ca lumea este rea, dar nu ma gandeam vreodata ca cineva ar fi in stare sa-i faca rau unui copil. Vecinii mei au vazut ca eu am venit acasa cu un bebelus si se vedea clar ca eu nu am fost insarcinata. Nu era greu de observat acest aspect, mai ales ca ne intalneam cu ei destul de des. Pe moment nu au spus nimic, au lasat anii sa treaca, iar Andreea s-a imprietenit foarte bine cu fata lor. Pe la 8 ani, in vacanta de vara, imi aduc aminte ca a intrat fata mea in casa trista, deprimata, nu o mai vazusem asa niciodata si nici nu a vrut sa ne spuna ce s-a intamplat cu ea. Peste cam doua saptamani ne-a spus ca fratele prietenei ei i-a spus ca a fost luata de la casa de copii. Cum sa ii explic eu unui copil de 8 ani ca a fost adoptat? Cu ce termeni? Nu intelegea absolut nimic si, mai mult decat atat, si-a pierdut si increderea in noi, crezand ca am mintit-o", adauga mama.
Reactiile fetei erau de inteles, avand in vedere varsta frageda pe care o avea in momentul in care a aflat aceasta veste. Insa, urmarile au fost si mai dezastruoase.
"Eu eram mica si nu intelegeam cum parintii mei sa nu fie, de fapt, parintii mei. Am trecut prin multe lupte interioare cu mine la momentul respectiv, parca s-a prabusit toata lumea peste mine, nu mai intelegeam ce e si ce nu este real. Voiam sa-mi cunosc parintii, sa-i intreb de ce au facut asta, aveam o mie de intrebari si niciun raspuns. Vedeam in jurul meu numai dusmani si nu puteam sa mai am incredere in nimeni, nu puteam sa pun nicio intrebare pentru ca nimeni nu putea sa-mi raspunda la ele. Povesteam colegelor de clasa ce mi se intampla, dar ce sa inteleaga si ele la 8 ani? Ba mai mult, au inceput sa spuna si ele tuturor ca sunt luata de la casa de copii si mi s-a pus o eticheta de se vedea de la 10 km departare. Am suferit mult si am judecat mult. In loc sa fiu recunoscatoare ca cineva m-a luat si mi-a oferit toata dragostea si mi-a fost alaturi si la bine si la greu, eu am aruncat cu diferite cuvinte in parintii mei si nu i-am apreciat deloc", a spus Andreea.
Dorinta de a-si cunoaste adevaratii parinti i-a facut si mai mult rau
Avand multele intrebari in legatura cu motivul abandonarii si in ceea ce ii privea pe parintii ei biologici, Andreea a hotarat sa le adreseze chiar lor. Astfel, dupa trei ani, a ajuns cu parintii ei intr-un sat din judetul Vaslui, unde i-a vazut pentru prima data. "Eram in stare de soc, nu intelegeam cum doi astfel de oameni se pot gandi sa dea viata unor copii. Spun copii, pentru ca mai aveau inca doua fete si un baiat, pe care ii crestea sau ii cresteau amandoi, ca nu stiu daca ei sunt impreuna sau nu. Din cate am inteles, doi sunt facuti cu un barbat, iar al treilea cu altul. Am simtit pentru prima data cat de mult imi iubesc parintii, cat de mult le apreciez gestul si din ziua aceea am hotarat sa ma laud ca sunt adoptata, nu sa-mi fie rusine. Pentru ca am inteles cu adevarat ca parinti sunt cei care te cresc, nu cei care te fac. E usor sa concepi un copil, dar oare cat e de usor sa il cresti, sa te zbati pentru el, sa te lasi pe tine ca sa-i oferi lui? Ma gandesc numai de cate ori mi-a fost rau, ca eu sunt foarte sensibila si bolnavicioasa de fel. Stiu ca imi povestea mama ca eu aveam o boala grea cand eram mica si ca nimeni nu-mi dadea sanse prea mari de supravietuire si ca singurul remediu era un medicament care se putea procura doar din alta tara si era greu de gasit. Dar ei au facut asta, au gasit si medicamentul, m-am si vindecat si mi-am continuat viata. Daca eu as fi ramas acolo, ce viitor as fi avut alaturi de ei? Niciunul", adauga fata.
Unii oameni, desi apropiati, nu stiu ca fata este adoptata
Se spune ca petrecand mult timp alaturi de anumiti oameni, incepi sa le semeni, atat comportamental, cat si fizic. "Eu seman foarte mult cu mama mea, am ochii ei, parul ei, buzele ei. De la tata am luat fruntea, urechile si sprancenele. Nu stiu cum este posibil. 20 de ani alaturi de ei m-au facut cu adevarat sa fiu a lor. Poate multi copii trec prin momente dureroase, nu neaparat cei care au povestea asemanatoare cu a mea. Pur si simplu intampinam momente grele in viata noastra, mai ales cand suntem mici si nu avem capacitatea de a intelege toate informatiile pe care le privim. Pot sa spun atat: cei care te vor, te iubesc si vor sa fie alaturi de tine, o fac. Nu exista scuze si nici piedici in atingerea visului cuiva. Si aici vreau sa ofer un sfat tuturor copiilor care au fost adoptati: bucurati-va si multumiti-le parintilor vostri in fiecare zi pentru ca v-au oferit o viata mai buna. Nu ii judecati, ei vor doar sa va protejeze si nu vor sa va provoace durere. Nu incercati sa aflati lucruri pe care nu le puteti intelege, lasati-le sa fie aflate la timpul lor. Parintii stiu intotdeauna de ce", incheie Andreea zambitoare.
