Analistul Iulian Chifu abordează, într-un editorial pentru Adevărul, problematica reorientării politicilor publice ale guvernelor către scopul declarat al asigurării fericirii individuale a oamenilor, asta într-un context general caracterizat de o lipsă de teme politice reale.
Adevarul:
Am văzut recent o tendinţă generală de a compensa lipsa de teme politice reale – cu precădere ale Stângii, după dispariţia clasei muncitoare clasice, a aglomerărilor majore de capacităţi industriale mari şi grele şi schimbarea tipului de economie spre zona digitală – printr-o utopie frumoasă şi atrăgătoare, cea a Guvernării pentru fericire.
Evoluţiile recente la nivel mondial au arătat o creştere substanţială de venituri şi nivel de trai general şi o reorientare a aşteptărilor publicului spre demnitate, servicii mai bune, recunoaştere, politici identitare, infrastructură, totul fără să aştepte noi creşteri de venituri şi bani. Pe acest fond, are loc o reorientare şi spre compensarea abordărilor populiste care-şi anunţă şi ele limitele şi o căutare asiduă a partidelor clasice de noi idei şi orizonturi care să atragă voturile. Aşa s-a ajuns la guvernarea pentru fericire.
Astfel, într-un studiu gigant la nivel global, o echipă de cercetare finanţată de Fundaţia Viktor Pinchiuk, realizat de Schoen Consulting sub conducerea lui George Ward şi cu supervizarea unei echipe ce-l avea în interior pe Niall Ferguson, Richard Layard, Steven Pinker şi Fareed Zakaria au fost decantate concluziile privind dorinţa, apetitul şi aşteptarea societăţii de la guverne în privinţa fericirii.
Fericirea este un sentiment profund uman, subiectiv, cu legături directe cu spaţiul intim şi personal precum hobby-urile, opţiunile sexuale, credinţele sau modul de trăire a religiei. Supunerea fericirii unui scrutin sociologic oricât de amănunţit şi profesionist pare o impunitate, în orice caz supune rezultatele unui risc de eroare majoră. Dar lucrurile par să evolueze în aceasă direcţie consistent, existând mişcări majore, curente filosofice sau ideologice şi, mai nou, chiar presiuni spre asumarea la nivel politic a responsabilităţii creării cadrului de asigurare a fericirii. De aici până la a considera guvernarea pentru fericire ca o soluţie nepopulistă şi de reinventare a politicilor partidelor de mainstream, clasice, nu a fost decât un pas.
Pe de altă parte, abordarea fericirii ca scop al guvernării are tangenţă cu cele mai fantastice poveşti distropice ale lumii, dar şi cu toate năpastele lumii trecute, a durerilor de creştere ale umanităţii în care Statul, un personaj colectiv, ştie mai bine decât fiecare individ în ce rezidă fericirea şi cum trebuie ea ocrotită. Perspectiva ca cineva să aibă grijă de propria noastă fericire ar trebui să ne înfioreze atât timp când liberul arbitru, libertatea de a alege şi libertatea în sens mai larg de a decide dacă vreau să fiu fericit este mai importantă decât beatitudinea tembelă şi râsul tâmp al idiotului sau căderea în patimi carnale, bahice sau ale substanţelor psihotrope care pot promite fericiri trazitorii cu costuri majore pe termen lung.
Totuşi, studiile în cele mai importante 15 state ale lumii arată că există o înclinaţie în a accepta fericirea ca obiectiv al politicilor publice ale guvernelor, mai mult, implicarea Executivului în fericirea individuală a oamenilor.
Ziarul Financiar:
„Noi suntem banca centrală care are cea mai multă experienţă cu dobânzile negative şi încă n-am dat de nivelul cel mai mic posibil.“ Acestea sunt cuvintele guvernatorului băncii centrale a Danemarcei Lars Rohde, iar ele rezumă direcţia spre care tind politicile monetare ale statelor dezvoltate.
Danemarca şi Elveţia au cea mai mică rată a dobânzii de politică monetară din lume, de -0,75%. Săptămâna trecută, Banca Centrală Europeană s-a angajat într-un nou ciclu de relaxare a politicii, cu reduceri de dobânzi şi achiziţii de active ca atunci când încerca să scoată economia zonei euro din criza datoriilor.
Rezerva Federală americană, cea mai importantă bancă centrală a lumii, tocmai şi-a redus şi ea dobânda de politică monetară, iar oficialii instituţiei cu funcţii de decizie sunt împărţiţi în ceea ce priveşte reluarea achiziţiilor de active şi direcţia politicii. Presiunea pieţelor este înspre repornirea maşinăriei de quantitative easing.
De asemenea, deciziile din Europa şi preşedintele american Donald Trump, adeptul creşterii economice prin îndatorare, presează Fed să reducă dobânzile, adică preţul creditului. Banca centrală a Norvegiei, cel mai „vultur“ dintre „vulturi“ – termen prin care sunt descrise instituţii sau oficiali care înclină mai degrabă spre înăsprirea politicii monetare decât spre relaxare -, a executat ieri o majorare surpriză a dobânzii-cheie, dar a sugerat că aceasta este ultima. Economia a oferit băncii suficient spaţiu de manevră în această direcţie, iar banca a profitat, pregătindu-şi astfel muniţie pentru vremuri mai grele.
Lumea dezvoltată trebuie să se pregătească pentru o perioadă prelungită de dobânzi ultramici sau chiar negative. Acest lucru l-a explicat danezilor guvernatorul Rohde. Danemarca, ţară care-şi foloseşte politica monetară pentru a-şi ţine moneda, coroana, ancorată de euro, are dobânzi negative de şapte ani, mai mult decât oricare altă economie, notează Bloomberg. Rohde a spus miercuri că va mai dura ceva timp până când danezii se vor putea aştepta la dobânzi pozitive, având în vedere obligaţia băncii centrale de a urmări mişcările BCE
Deutsche Welle:
De vreme ce politicienii orgolioși de la Madrid nu reușesc să formeze o coaliție, vor avea loc alegeri anticipate.
Pedro Sanchez arată bine, pare dinamic, face o impresie impecabilă pe scena europeană și e prieten cu președintele Franței. Cu toate acestea, premierul socialist a dat greș în Spania. O prezenţă strălucitoare pe parchetul internațional nu ajunge, trebuie să ştie şi acasă să negocieze şi să găsească compromisuri.
De la alegerile din aprilie încoace, Pedro Sanchez stă prost la acest capitol. S-a putut observa că a purtat negocierile de coaliție cu partidul populist de stânga Podemos fără niciun chef, din moment ce nu are o părere prea bună despre acesta. Partenerul pe care și l-ar fi dorit Sanchez, partidul liberal Ciudadanos, l-a respins pe premierul socialist, care a încercat apoi fără prea multă tragere de inimă să-l convingă pe şeful formaţiunii, Alberto Rivera, să se răzgândească.
Nu-i de vină doar Pedro Sanchez
Sanchez nu-i singurul care a greșit – și ceilalți lideri de partid au fost prea încăpățânați. Din nou, nu a fost atins obiectivul propus, de a pune pe picioare un guvern stabil. Spania de abia a ieșit dintr-o criză financiară gravă și are mare nevoie de o conducere fiabilă, dar în loc de aceasta, clasa politică e dominată de orgolii personale, machism, intrigi, și lovituri verbale.
Electoratul e chemat din nou la urne pentru a repara lucrurile, pentru a patra oară în doar patru ani vor avea loc alegeri la nivel național. E improbabil ca rezultatul să fie prea diferit de cel din primăvară, adică unul foarte strâns între două partide de stânga și trei de dreapta, alături de diverse partide regionale mai mici care vor înclina, în cele din urmă balanța. În loc să tot organizeze alegeri parlamentare anticipate, partidele din Spania ar trebui să se gândească dacă sunt conduse într-adevăr de bărbaţii potriviți (sunt chiar exclusiv bărbați!). Liderii celor cinci formaţiuni politice mari par cu toții foarte isteţi, dar la nivel politic dau dovadă de o îndărătnicie adolescentină, din cauza căreia nu reușesc să colaboreze.
Alegătorii au constatat de mult acest lucru. Potrivit sondajelor, 82 la sută dintre ei îi consideră pe politicieni ca fiind nişte egoiști îndrăgostiți de propria persoană, care nu se gândesc la binele cetățenilor. Încrederea în democrație a fost zdruncinată. Din cauza fragmentării partidelor, lumea politică devine tot mai complicată, iar politicienii ar trebui să reacționeze printr-o disponibilitatea mai mare de a face compromisuri.
