În stilul deja consacrat în ultimii ani, liderii PNL atacă judecătorii Curţii Constituţionale după fiecare decizie care nu convine agendei proprii. Cel mai nou atac se referă la o aşa-zisă autosesizare a CCR pe ordonanţa privind prelungirea mandatelor aleşilor locali.
Atât deputaţii PNL, cât şi Guvernul au contestat la CCR legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.44/2020 privind prelungirea mandatelor autorităților administrației publice locale. Analizând sesizarea, CCR s-a pronunţat atât asupra legii de aprobare a ordonanţei, cât şi a ordonanţei în sine. În urma acestei decizii, liderul deputaţilor PNL, Florin Roman, şi vicepremierul Raluca Turcan au acuzat Curtea de o aşa-zisă autosesizare. Cu alte cuvinte, în opinia celor doi, Curtea trebuia să se pronunţe doar asupra legii de aprobare, nu şi asupra ordonanţei.
Argumentele celor doi lideri liberali sunt însă desfiinţate chiar de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Ordonanţa de urgenţă şi legea de respingere a ordonanţei fac corp comun, formează un tot unitar. În deciziile CCR nr. 1/1995 şi nr. 255/2005 se arată că aceasta, pronunţându-se asupra constituţionalităţii legii de aprobare sau de respingere a unei ordonanţe, se pronunţă "şi cu privire la textul ordonanţei şi la textul legii modificate de ordonanţă dacă formează acelaşi obiect", iar controlul poate fi atât extrinsec, cât şi intrinsec.
"Cu toate că obiectul sesizării de neconstituționalitate îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2004, în exercitarea atribuției sale de control a priori, prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituție și de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege, potrivit căruia 'în exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale', această instanță a statuat în mod constant în sensul că, într-o atare ipoteză, este competentă de a se pronunța și asupra constituționalității ordonanței de urgență astfel aprobate. Opțiunea Curții, în sensul arătat, este impusă, în prezent, de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora, 'În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie'. În conformitate cu aceste prevederi, prin efectul aprobării de Parlament a unei ordonanțe viciate de neconstituționalitate, viciul preexistent al ordonanței în cauză nu este acoperit, nu dispare, de vreme ce prin lege nu se poate deroga de la Constituție, ci, dimpotrivă, se transmite și legii de aprobare, care devine astfel, în aceeași măsură și pentru aceleași motive, neconstituțională", se arată în Decizia CCR nr. 255/2005.
Argumentul referitor la neacoperirea viciului de neconstituţionalitate prin adoptarea ordonanţei în Parlament se regăseşte şi în Decizia CCR nr. 421/2007: "Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că viciul de neconstituționalitate a unei ordonanțe sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de Parlament a ordonanței respective. În consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională."
Mai mult, chiar în şedinţa CCR de azi, 3 iunie, Curtea Constituţională a acţionat în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus. Judecând obiecția de neconstituționalitate a Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului referitoare la Institutul Levantului, obiecţie formulată de preşedintele României, judecătorii constituţionali s-au pronunţat în unanimitate şi cu privire la ordonanţa de urgenţă în sine.
