Nolan Scully, un ingeras, s-a stins la doar patru anisori, pe 1 februarie. Un cancer parsiv l-a luat. Mama sa, Ruth, in ale carei brate a plecat, a decis sa publice atat ce au facut in ultimele zile, cat si ultima conversatie. Dura. Trista. De ce a facut-o? ”Pentru ca lumea sa constientizeze cat este din importanta fiecare clipa”. De ce o prezentam noi? Din aceleasi motive…
Vestea-i scurta, trista. Nolan Scully, un baietel de numai patru anisori, s-a stins, pe 1 februarie, dupa o lunga batalie cu o boala nemiloasa, bucuroasa sa invinga un suflet nevinovat. Planeta nu s-a oprit in loc, omenirea-i prea grabita ori agitata pentru a mai plange.
Doar pentru Ruth, mama, Universul s-a spart. A vrut sa povesteasca despre ultimele zile, despre ultimile cuvinte schimbate, despre… L-a inceput, n-a putut. Plansu-i urca catre gat, o sugruma, tastele calculatorului nu puteau fi apasate in incercarea de a scrie ”moarte”… Apoi a inceput, usor-usor, cu un blog. Cateva cuvinte, cateva poze. Pe 5 aprilie, pe pagina sa de Facebook a ”urcat” discutia finala. Cea de ramas bun. Devenita, instant, virala. De ce a facut asta? ”Pentru ca lumea sa constientizeze cat de importanta este fiecare clipa petrecuta alaturi de cei dragi”, a spus ea. De ce am prezentat-o noi? Din aceleasi motive. Si, sub cuvant de onoare, redactorului i-a fost extrem de greu sa ”lege” un material.
”Mami, cum sa nu lupt contra cancerului? Doar o fac pentru tine, nu?”
”Doua luni. Doua luni de cand te-am tinut ultima oara in brate, doua luni de cand am auizt cum imi spui ca ma iubesti, doua luni de cand ti-am sarutat, ultima oara, buzitele, doua luni de cand nu ne-am mai bagat unul in celalalt, asa cum faceam cand iti era frig. Doua luni de infern absolut”. Asa incepe Ruth scrisoarea catre cel mic.
”Pe 1 februarie am vorbit cu echipa de medici. Cand oncologul soptea cuvintele, avea lacrimi in ochi. Mereu fusese onest cu noi, mereu luptase alaturi de noi, dar ultimele controale aratasera ca tumora se extinsese peste tot. Atacase tot, mai avea doar inimioara. Ne-a explicat cum ca boala nu mai este tratabila, ne-a dat de inteles ca sfarsitul e aproape”…
Nolan si Ruth s-au dus, impreuna, in camera de spital. Prichindelul a deschis tableta, cautand ultimele noutati de desena animate pe Youtube. Ce vina avea el ca cerul se suparase? Si-au pus, asa, cap langa capsor, cum faceau deseori…
– Te doare cand respiri, asa-i?
– Daca vrei adevarul…daaa.
– Te doare tare?
– Da!
– Nenorocita asta de boala te macina. Nu trebuie sa mai lupti cu ea…
– Nu trebuie sa mai lupt cu ea? Dar o fac pentru tine, mami!
– Asta faci, lupti pentru mama ta?
– Da!
– Nolan Ray – atunci mama ta ce trebuie sa faca?
– Sa aiba grija de mine, sa ma faca sanatos (surade).
– Dulceata mea, nu pot face asta! Unicul loc unde te pot face sanatos este in ceruri…
– Da? Atunci ma duc in cer si ma joc acolo pana vii si tu, da? Dar vii, nu?
– Sigur ca da! Nu scapi tu de mami asa usor.
– Ce bine. Gata, ma apuc sa ma joc cu Hunter, Brylee si Henry!
Ultimele cuvinte, ultimele soapte, ultimele promisiuni. Apoi…
Apoi a vrut sa-l ia acasa. ”Mami, acolo iti va fi mai greu sa ne despartim. Hai sa ramanem aici, la spital!”, a glasuit prichindelul. La un moment dat, pe cand Ruth se afla in celalta camera, a parut ca aude cum instalatia de monitorizare anunta ceva rau. Parea un somn profund. Dar, pentru cateva licariri din aripa timpului, Nolan si-a revenit. ”A deschis ochii, a intins bratele si a spus doar atat: MAMI, TE IUBESC!” A lasat capul pe o parte, a inchis ochii si a plecat, in timp ce Ruth ii canta, soptit, ”You are my sunshine”…
Doua luni Ruth s-a luptat cu amintirile. Apoi a decis sa le faca publice. Plus niste imagini. Doua dintre ele aproape ca sunt aproape la fel: in stanga, un pui de om doarme pe o pernuta, in fata cabinei de dus. In dreapta, acelasi spatiu, dar fara copilas. Explicatia? Vorbeste Ruth: ”Nolan nu se putea desparti de mine nici la baie. Cat timp ma spalam, lua o pernuta si se culca la cativa centimetri de mami a lui, aflata sub dus”. Si a doua imagine? A doua imagine e din aprilie…
Acum, lui Ruth ii este frica sa se mai duseze. Pentru ca pana pe 1 februarie, de acolo o pazea cineva.
Astazi, ingerasul o asteapta, undeva, sus. E pregatit de joaca…
