News Flash:

PS Ignatie: „Ori de cate ori pacatuim traim conditia de exilati, pierdem pacea sufletului si iubirea dintre oameni”!

2 Martie 2020
658 Vizualizari | 0 Comentarii
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.9202 RON (0.0000)
USD: 4.0467 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
IMG 20200301 WA0030

In Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, 1 martie 2020, Preasfintitul Parinte Ignatie, Episcopul Husilor, a savarsit Sfanta Liturghie la Manastirea Rafaila, Protopopiatul Vaslui.

Din soborul slujitorilor au facut parte si parintele exarh Zaharia Curteanu, parintele protopop Adrian Chirvasa si parintele staret Vichentie Lupu.

In cuvantul de invatatura rostit, Parintele Episcop Ignatie a explicat de ce duminica ce precede Postul Mare aminteste de caderea in pacat si de izgonirea lui Adam din Rai:

„Duminica de astazi poarta denumirea «Duminica Izgonirii lui Adam din Rai». De ce Parintii Bisericii au gasit de cuviinta ca la inceputul Postului Mare sa aseze aceasta duminica in care noi sa ne aducem aminte de exilul, de izgonirea lui Adam, din pricina pacatului sau, din Rai?

Au randuit aceasta duminica pentru a ne aduce aminte ca ori de cate ori pacatuim nu facem altceva decat sa ne autoexilam din raiul lui Dumnezeu.

Pacatul ne plaseaza in afara ambiantei de iubire a lui Dumnezeu.

Tragedia pacatului adamic a constat in faptul ca a avut drept consecinta, pentru intreaga umanitate, faptul de a nu mai fi atat de familiar cu Dumnezeu, de a nu ne mai putea bucura de intimitatea cu El.

Cartea Facerii ne spune ca Adam vorbea cu Dumnezeu, Il vedea pe Dumnezeu, se bucura de simtirea intimitatii lui Dumnezeu. Adam ducea o viata plina de curatenie spirituala, o viata ingereasca.

Odata cu caderea in pacat, cu neascultarea de porunca lui Dumnezeu, Adam a atras dupa sine departarea de El.

Dumnezeu nu mai era o realitate interioara, profunda a fiintei sale, ci o realitate pe care trebuia sa se straduiasca sa o castige, sa vina inapoi in inima sa.

Parintii Bisericii au randuit aceasta duminica pentru ca sa intelegem ca postul nu este altceva decat o recastigare a acestei stari de interioritate, de profunda familiaritate cu Dumnezeu.

Prin post nu facem altceva decat sa ni-L aducem pe Dumnezeu in viata noastra si intreaga noastra fiinta sa devina un rai”.

Preasfintia Sa a explicat ce a presupus izgonirea din Eden, starea de exil provocata de caderea in pacat:

„Daca pacatul neascultarii, al lacomiei pantecelui a atras dupa sine izgonirea din Eden, izgonirea din intimitatea vederii si cunoasterii lui Dumnezeu, postul ni-L aduce si Il aseaza pe Dumnezeu in inima noastra, in viata noastra.

Pacatuind, nu facem altceva decat sa traim conditia de exilati.

Exilul este o forma obligatorie pe care si-o asuma cineva fie din ratiuni de prigoana fie din ratiuni politice. Decide sa paraseasca tara in care traieste, locul in care se simte familiar.

A fi in exil inseamna a fi dezradacinat, inseamna a fi rupt din cele ale casei tale.

A lua calea exilului este echivalent cu a fi izgonit din sanul familiei tale.

Cand unul dintre copii este alungat din familie, dezmostenit, renegat, nu ii mai este recunoscut statutul de fiu.

Este cumplit ce se intampla in sufletul aceluia in momentul in care este izgonit. Este dezradacinat dintr-o lume in care a crescut, care ii apartine si care ii este atat de intima. Parca i se cere sa fuga de sine insusi.

Ne inchipuim ca Adam a trait exact aceeasi drama. A fost nevoit sa plece din pricina pacatului sau. Pacatul sau este cel care l-a izgonit.

Dumnezeu a fost martorul unei consecinte.

Daca Adam si-ar fi cerut iertare si nu s-ar fi scuzat atat de imatur, incat sa ii reproseze lui Dumnezeu spunand ca a pacatuit din cauza femeii pe care El i-a dat-o, nu ar fi fost izgonit”.

Ierarhul Husilor a aratat ca fiecare om, prin propriile pacate si prin neasumarea lor, se regaseste in starea lui Adam de dupa cadere:

„Adam nu a putut sa isi asume pacatul si lipsa de curaj duhovnicesc si nu a putut sa isi ceara iertare. De aceea, aceasta neputinta de a-si cere iertare a atras, din oficiu, izgonirea din intimitatea lui Dumnezeu.

Cand pacatuim, ne comportam ca si Adam. Incercam sa ascundem pacatele noastre si sa fugim de Dumnezeu.

 Dupa ce a pacatuit, Adam s-a ascuns de Dumnezeu. S-a autoiluzionat crezand ca poate sa se ascunda de Dumnezeu. Noi asa credem, ca Il putem minti pe Dumnezeu, ascunzandu-ne de El cand pacatuim. Niciodata nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Pacatul ne invata sa credem ca putem sa ne ascundem de El.

Dumnezeu il cauta pe Adam si-l intreaba unde este. Adam raspunde ca s-a ascuns pentru ca i-a fost rusine.

Asa procedam si noi, ori de cate ori pacatuim, nu ne asumam pacatul, ne este rusine si vrem sa fugim din fata lui Dumnezeu, asumandu-ne singuri conditia de a trai exilati.

Dupa ce Adam a fost nevoit sa plece din Eden, a plans cu amar.

Si noi, dupa ce pierdem pe cineva, ne dam seama de importanta a ceea am pierdut, fie ca este vorba de cineva drag sufletului nostru, fie ca este vorba de un obiect.

Cu cat iubim mai mult pe cineva sau un obiect, cu atat durerea noastra si starea noastra interioara este mai profunda, mai ravasitoare. Vorbim cu el, chiar daca nu mai este in aceasta lume.

Asa a procedat si Adam. Vorbea cu raiul pe care l-a pierdut, il personifica.

Adam simtea ca traieste singur, dezradacinat, ca o fiinta suspendata, nu atat dupa frumusetile vazute ale raiului, cat dupa iubirea lui Dumnezeu pe care a pierdut-o si de care se bucura”.

Totodata, Preasfintia Sa a subliniat realitatea ca masura iertarii pe care o primim de la Dumnezeu este iertarea pe care noi insine o oferim celor din jur:

„Ori de cate ori decidem sa nu iubim, nu facem altceva decat sa ne autoexilam din raiul lui Dumnezeu.

Cand omul uraste, cand invidiaza, el decide sa aduca iadul in sufletul sau. De aceea Adam a trait drama izgonirii.

Putem sa castigam raiul lui Dumnezeu in viata noastra postind si iertand pe cei din jur.

Masura iertarii nu este iertarea pe care Dumnezeu ne-o da noua, oamenilor, ci cea pe care noi o daruim semenilor. In functie de cum iertam noi pe semenii nostri, asa ne va ierta Dumnezeu.

In limba greaca, termenul «greseli», este mult mai profund: «poticnelile si caderile semenilor».

In functie de cat avem capacitatea de a darui iertare, atat ne va ierta si pe noi Dumnezeu.

Trebuie sa ne aducem aminte permanent ca pacatul ne mentine in starea de exilati. Postul inseamna renuntarea la pacat, cautarea iubirii lui Dumnezeu si reasezarea in raiul Lui.

Daca reusim sa ne asumam aceasta stare, ne vom bucura si de inviere, de lumina Invierii lui Hristos.

In Biserica primara, crestinii stiau mai bine ce inseamna aceasta duminica. Cei care aveau pacate foarte mari, pe tot parcursul Postului nu aveau voie sa intre in biserica. Stateau la intrare, pentru ca biserica este raiul lui Dumnezeu.

Cand venim la Liturghie, suntem in rai. Il vedem pe Dumnezeu, Il simtim pe Dumnezeu, Il auzim pe Dumnezeu, ne impartasim de Dumnezeu.

Dupa pocainta, postire si smerenie foarte multa, primii crestini puteau sa intre in biserica, in ajunul sarbatorii Invierii.

Noi nu ne mai gandim ca acea cadere a lui Adam o putem multiplica prin caderile noastre”.

La final, Parintele Episcop Ignatie a citat un fragment din scrierile Sfantului Siluan Atonitul care descrie, inspirat de Dumnezeu, ce a insemnat pentru Adam izgonirea din rai:

«Tanjea Adam pe pamant si amarnic se tanguia, si pamantul nu-i mai era drag. El se stingea dupa Dumnezeu si zicea: Tanjeste sufletul meu dupa Domnul si cu lacrimi Il caut. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul nu ajungea la mine; dar acum un duh rau a pus stapanire pe mine, si el imi clatina si imi chinuie sufletul, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; ravneste duhul meu se catre  Dumnezeu si nimic pe pamant nu ma poate veseli, de nimic nu vrea sufletul meu sa se mangaie, ci doreste din nou sa-L vada pe El si sa se indestuleze de Dumnezeu. Nu pot sa-L uit nicio clipa  ci se stinge  sufletul meu dupa El, si de multa durere cu suspine plang: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!

Asa se tanguia Adam si lacrimile ii curgeau pe fata, pe piept si pe pamant, si intreaga pustie ii auzea suspinele; fiarele si pasarile taceau intristate, iar Adam se tanguia, caci pentru pacatul sau toti pierdusera pacea si iubirea.

Mare era durerea lui Adam fiind izgonit din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, ucis de fratele sau, Cain, inca si mai mare i s-a facut durerea, si se chinuia cu sufletul si se tanguia si gandea: „din mine vor izvori noroade si toate vor suferi si vor vietui in vrajmasie si se vor ucide unul pe altul”. Si aceasta durere lui era adanca precum marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult ne iubeste pe noi.

Si eu am pierdut harul si impreuna cu Adam strig: Milostiv fii mie, Doamne! Daruieste-mi duhul smereniei si al iubirii. O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te va cauta neostoit, zi de zi si noapte de noapte, si va striga: Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut. Cum nu te voi cauta? Tu mi-ai dat a te cunoaste in Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul cu lacrimi a te cauta.»

Adam prin caderea sa, a pierdut iubirea si pacea.

Ori de cate ori pacatuim, pierdem pacea sufletului si iubirea dintre oameni.

Cat de usor ne ranim unul pe celalalt si ne aruncam vorbe otravitoare, toxice! Nu ne dam seama ca ori de cate ori pacatuim decidem sa ne auto-izgonim din raiul pacii si al iubirii lui Dumnezeu”.

Dupa Sfanta Liturghie, Parintele Episcop Ignatie a savarsit slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire Episcopul Grigorie Leu, la 71 de ani de la trecerea sa la cele vesnice.

Potrivit documentelor vremii, prima manastire vizitata de Episcopul Grigorie Leu, dupa intronizarea sa la Husi, a fost Manastirea Rafaila.

Iata ce spunea Preasfintia Sa, la 23 septembrie 1940, cu prilejul poposirii in mijlocul obstii monahale de aici: „De cate ori intru intr-un locas manastiresc, ma duc cu gandul la trecutul nostru, de la care au ramas urme marete, ca aceasta biserica. Atunci se gaseau in manastire mangaieri sufletesti si salvari trupesti. Si pentru ridicarea si intretinerea lor, credinciosii faceau, cu multa bucurie si cu dragoste nespusa, jertfe grele. Din aceasta au izvorat marile izbanzi ale inaintasilor nostri, si spre aceasta trebuie sa ne indreptam si noi astazi, pentru a avea aceleasi frumoase rezultate” (Cronica Husilor, nr. 10-11, anul 1940, p. 23).

Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2021 - BZV.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1283 (s) | 34 queries | Mysql time :0.023105 (s)