Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat, la Catedrala Episcopală din Huși, Vecernia iertării, o slujbă specifică intrării în perioada Postului Mare. La finalul acesteia a fost cântat Canonul Învierii, pentru a se merge „cu Învierea înspre Înviere”.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.
În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a explicat de ce slujba de seară din această duminică poartă denumirea specifică de «a iertării»:
„Vecernia din Duminica premergătoare Sfântului și Marelui Post poartă denumirea de «Vecernia iertării». Din punct de vedere liturgic, rânduiala acesteia este cea specifică perioadei în care noi deja am intrat.
Specificitatea acestei slujbe de seară constă în faptul că, după săvârșirea Vecerniei are loc, conform tradiției moștenite, îmbrățișarea și iertarea pe care suntem datori să ni le dăruim unii altora.
Tradiția aceasta este consemnată de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, cel care a alcătuit viața Sfintei Maria Egipteanca.
În această lucrare hagiografică ni se spune că monahii din Palestina aveau obiceiul ca, la ceas de seară, în Duminica izgonirii lui Adam din rai, după Vecernia numită «a iertării», să aibă loc o masă solemnă, ultima «de dulce», dinainte de Post. Apoi, fiecare lua calea pustiului, a înstrăinării, plecau din mănăstire și se întorceau abia în săptămâna Sfintelor Pătimiri.
Toți nevoitorii aveau conștiința că nu puteau începe postul fără o condiție necesară: iertarea.
Ofrandele noastre, atât cea sufletească – prin rugăciune, prin participarea la slujbele Bisericii, prin lectură mai intensă a Sfintei Scripturi, prin postire de gândurile cele rele, cât și cea trupească – prin nevoința trupului, prin metanii, prin postul alimentar, nu pot fi primite dacă nu ne dăruim iertare unii altora.
Nu facem altceva decât să împlinim cuvântul Domnului Hristos, care ne spune: «atunci când vii să îți aduci darul tău la altar, adică în fața lui Dumnezeu, și îți aduci aminte că ai ceva pe conștiință, față de semenul tău, lasă darul tău acolo, mergi și te împacă cu semenul tău și apoi aduci ofranda».
Pe acest temei scripturistic începem nevoința Postului Mare”.
Ierarhul Hușilor a afirmat că iertarea pe care o oferim trebuie să fie gratuită, asemeni dragostei pe care o împărtășesc doi oameni:
«Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» (Matei 6, 12)
„Rostim cu toții, în fiecare zi, cel puțin o dată, cererea din Tatăl nostru: «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri».
Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte în aceeași manieră în care noi îi iertăm pe semenii noștri. Nu reiese că este o condiție ca noi să îi iertăm pe semenii noștri, ca și Dumnezeu să ne ierte.
Reiese, cu foarte multă străvezime, că noi cerem să fim iertați precum noi dăruim iertarea celor din jur.
Din nefericire, noi nu putem să iertăm – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – fără patimă. Nu reușim să iertăm fără niciun fel de răutate în suflet, fără niciun fel de reproș la adresa celui care vine să ne ceară iertarea.
A dărui iertare celor din jur presupune să nu avem niciun motiv de a o face.
Noi nu iertăm «pentru că…». La fel de nepotrivit este să spunem că noi iubim «pentru că…».
Dragostea este un dar, îl dăruim celor din jur, nu este condiționată de nimic.
Doar dacă este o dragoste viciată, interesată, care urmărește ceva, găsim motive și manipulăm pe cel de lângă noi.
Niciodată nu căutăm motive pentru a iubi. Dragostea vine de la sine.
Dacă întrebăm, pe doi îndrăgostiți, de ce se iubesc?, vor da un răspuns, dar vor mărturisi instantaneu, natural, că este cu neputință să descrie un motiv care să cuprindă motivația dragostei pe care o au față de celălalt.
Vor spune: «este ceva din adâncul inimii. Oricât ne vom strădui, toate motivele sunt insuficiente pentru a verbaliza motivația dragostei. Cu cât ne vom strădui să găsim un motiv, cu atât vom realiza că nu este suficient ceea ce spunem». Trăirea din inimă este atât de intensă încât nu poate fi turnată în cuvinte.
Vom ajunge la concluzia că nu iubim pentru că avem un motiv anume.
Este un dar pe care ni-l facem unii altora. La fel și iertarea pe care ne-o dăruim unii altora.
Iertarea nu ar trebui să fie motivată de ceva (iertăm pentru că și-a cerut iertare, sau pentru că am simțit că a făcut-o din adâncul inimii sale, sau că celălalt s-a schimbat…).
Iertarea pe care nu o dăruim în mod gratuit celor din jur nu este una reală”.
Dar dacă este cineva care abuzează, care profită de bunătatea noastră și se comportă într-o manieră nedemnă, dar așteaptă întotdeauna iertarea?
„Datoria noastră este să iertăm întotdeauna, indiferent dacă celălalt se îndreaptă sau nu. Este responsabilitatea celuilalt dacă va schimba ceva la viața sa.
Dacă suntem foarte duhovnicești, cu viață sfântă, am putea aplica un cuvânt din Psaltire, care este valabil atunci când cel de lângă noi, oricâtă iertare, bunătate și înțelegere i-am dărui, el rămâne neschimbat și ne consideră naivi.
Psalmistul David ne spune: «cu cel cuvios, cuvios voi fi, cu cel nevinovat, nevinovat voi fi, și cu cel îndărătnic, mă voi îndărătnici». Nu știu câți dintre noi avem curajul să spunem că avem o viață sfântă, încât să ne permitem să acționăm ca Dumnezeu. Este foarte greu.
Domnul va vedea bunătatea inimii noastre, chiar dacă celălalt este răutăcios și nu are capacitatea de a ierta. Mai mult decât atât, ne poate șantaja spiritual, în sensul că nu ne dăruiește iertarea, știind că în felul acesta, nu ne putem apropia de Potir.
În astfel de situații, cea mai bună atitudine este să mărturisim duhovnicului nostru ceea ce trăim cu cel de lângă noi, care nu vrea să ne dea iertarea, să ne cerem iertare și să ne apropiem de Potir. Nu mai este vina noastră. Să ne rugăm pentru acela, iar el va rămâne în sclavia propriei lui stări de a nu putea ierta”.
Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra postului mediatic, o formă de înfrânare pe care o putem exersa în această perioadă, esențială pentru schimbarea propriei vieți:
„La postul trupului și al sufletului se adaugă și un altfel de post, despre care se vorbește foarte puțin: postul mediatic. Să ne înfrânăm de la folosirea mediilor digitale.
Postul, în trăirea ortodoxă, nu înseamnă numai renunțare. Aceasta este o privire unilaterală. Putem să renunțăm câteva zile la un lucru de care suntem foarte atașați sau față de care ne-am creat o dependență și avem o poziționare pătimașă.
Rostul postului nu este în mod exclusiv renunțarea, ci schimbarea unor deprinderi care ne transformă în sclavi.
Postul de la mediile digitale ne va ajuta să ne dăm seama cât de dependenți suntem, cât de «drogați» suntem folosind tehnologia.
Tehnologia este o binecuvântare, însă contează foarte mult cum o folosim.
Să ne propunem ca măcar în prima săptămână a Postului Mare să nu folosim deloc mediile digitale, să închidem rețelele de socializare, să le blocăm și să folosim pentru comunicare doar telefonul.
Așa vom descoperi intensitatea cu care suntem atașați de acestea”.
Ierarhul Hușilor și-a argumentat îndemnul spre postul mediatic aducând în discuție dependența ce o dezvoltăm față de telefon și alte gadget-uri:
„Un mare om de cultură, Marshall McLuhan, amintește faptul că noi ne atașăm de tehnologie și face parte, în chip pătimaș, din viața noastră – în sensul că devenim sclavii acestor tehnologii, când ar trebui să fim stăpânii acestora și să dirijăm folosirea lor.
El spune că cel care este atașat în chip pătimaș de tehnologie, este «drogat» de aceasta și are ochii lipiți de ecran, se aseamănă cu Narcis – cel care s-a uitat în apă și, văzându-și propriul chip, a rămas înțepenit.
Nu a rămas așa pentru că, văzându-se, s-a îndrăgostit de chipul său. (Noi spunem că cineva este «narcisist» atunci când se adoră pe sine însuși, când se adulează). Narcis nu era atât de îndrăgostit de chipul său, ci el credea că în oglinda apei este un alt chip. A rămas amorțit, înțepenit, cu privirea ațintită înspre chipul din apă. Când a venit zeița Eco, strigându-l și spunându-i vorbe de dragoste, el nu a putut să se smulgă din mediul acela. Era înțepenit, anesteziat, cu privirea blocată înspre cel pe care îl vedea în oglinda apei.
Așa suntem și noi, când avem telefoanele sau orice fel de gadget în mâinile noastre. Suntem ca și Narcis.
Telefoanele sunt ca o extensie a sinelui nostru, și, asemeni lui Narcis, noi ne vedem chipul nostru în tehnologie.
Căutăm ceva, în funcție de ceea ce ne interesează și se creează o dependență. De pildă, suntem mari consumatori de știri – și aceasta este partea cea mai puțin toxică – sau suntem oameni care dezvoltăm o obsesie față de propria noastră persoană, și dăm drumul «cu nemiluita» la fotografii pe rețelele de socializare, căutând să ne proiectăm o imagine cât mai perfectă. Sau se poate crea o altă dependență – cu adevărat toxică – și, din păcate, intens folosită, pornografia.
Tehnologia devine o extensie a sinelui nostru. Ne regăsim în ceea ce căutăm și devenim oameni înțepeniți.
Tehnologia ne modifică gândirea. Dacă, de pildă, înainte luam o carte în mână și stăteam câteva ceasuri cu ea, acum gândim «whatsappește». Nu ne mai putem concentra și să ne lăsăm absorbiți de ceea ce facem.
Condiția ca Domnul să primească nevoința noastră este să ne iertăm unii pe alții. Să luăm aminte la cele trei feluri de post: postul sufletului (de păcate, de gânduri murdare, de vicii), postul trupului (cel alimentar) și postul mediatic”.
