vineri, 29 martie, 2024

Toti cei care vor sa traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti (II Timotei 3, 12) Predica la sarbatoarea sfantului Ioan Gura de Aur (13 noiembrie)

Distribuie:

Publicat:

In taina Sfintei Liturghii, care-i poarta numele si lucrarea, descoperim mereu puterea de viata si biruinta, care ne cheama sa-i urmam lui, asa cum si el L-a urmat pe Mantuitorul Hristos. Sfintenia vietii lui ne obliga sa o imitam, asa cum a facut-o el. In constiinta Bisericii, el este martir si mare orator. Gura lui, cea de Aur, nu inceteaza sa vorbeasca si astazi, sa fascineze, motiveze, sa schimbe vieti si sa cerceteze constiinte, trezindu-le din amorteala atotsuficienta. Fara prezenta lui, Biserica ar fi fost mai saraca si mai lipsita de atatea impliniri, realizate de acest mare sfant.

Acest mare dascal al pocaintei si luminator al Bisericii lui Hristos, pastor care si-a sacrificat viata pentru turma cea cuvantatoare, neobosit vestitor si talcuitor al Cuvantului lui Dumnezeu, podoaba ierarhilor si ocrotitorul celor nedreptatiti, cel cu „gura de aur”, ne-a chemat astazi sa-l laudam, dupa vrednicia sfinteniei lui. Cum voi putea eu, cel cu „gura de tarana” sa vorbesc despre cel cu gura de aur, este o nepotrivire mare si nefireasca? Ce are in comun pamantul cu aurul? De aceea ma cuprinde teama, si stiu ca niciodata, vreo carte scrisa in aceasta lume, nu va putea cuprinde tot ceea ce, acest mare Parinte Sfant al Bisericii, a implinit si desavarsit, in scurta lui trecere pe acest pamant.

El s-a nascut in veacul de aur al Bisericii, in 344, in Antiohia Siriei, acolo unde ucenicii Domnului, pentru prima data, s-au numit crestini (Faptele Apostolilor 11, 26), facand si implinind cele ale Bisericii, alaturi de generatia de aur, care a uimit prin intelepciune, daruire si sfintenia vietii. Alaturi de marii sfinti, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ambrozie, Augustin, Ioan, cel cu Gura de Aur, a fascinat si impartit atentia lumii intregi.

Din tinerete, si-a pierdut tatal, general al armatei romane imperiale, pe nume Secundus, iar mama lui, o tanara de doar 20 de ani, pe nume Antuza, isi va darui toata puterea si dragostea ei, tanarului Ioan, pentru a-l educa si forma, avand cei mai renumiti profesori in arta oratoriei si a filosofiei elinesti. Recunostinta sa, fata de mama sa, o va arata in lucrarea „Cuvant catre o vaduva tanara” in care descrie gingasia, virtutea si jertfelnicia mamei sale, pe care o urmeaza, ascultandu-o, iar, dupa plecarea ei din aceasta lume, asa cum si-a dorit, tanarul Ioan incepe viata si calea slujirii lui Dumnezeu, intai, prin faptul ca, sub indrumarea episcopului cetatii, Meletie, si a conducatorului scolii din Antiohia, Diodor, episcopul din Tars, este atras de frumusetea, adancimea si nemurirea cuvantului Domnului, din Sfintele Scripturi.

In pustietatea muntilor Antiohiei, timp de 4 ani, in conditii severe de hrana si locuinta, tanarul Ioan va studia textele Sfintei Scripturi si scrierile Parintilor Bisericii. In anul 381 este hirotonit diacon, iar urmasul episcopului antiohian, Flavian, in anul 386, l-a hirotonit preot. In acest timp a meditat, trait si scris, celebra lucrare „Despre preotie”, in care, ca nimeni altul, a sintetizat ca „preotia este masura dragostei lui Hristos fata de noi. Ea este taina tainelor si stiinta stiintelor, caci nici un inger, arhanghel, serafim, nu a primit ceea ce primeste un preot, puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor. Ea este cu inceputurile in ceruri, dar lucrarea ei se implineste pe pamant. Ceea ce sluga porunceste, Domnul, din ceruri, savarseste, cand preotul spune „te iert de toate pacatele tale”, Stapanul cel din ceruri implineste glasul slujitorului Sau”.

In momentul hirotoniei, ni se spune ca un porumbel alb a venit deasupra Sfantului Altar, asistand si veghind la lucrarea mainilor episcopului Flavian, care daruia, prin puterea Duhului Sfant, preotia lucratoare si plina de rodnica slujire, tanarului diacon Ioan al Antiohiei.

Timp de 12 ani a slujit in catedrala din Antiohia, predicand, neobosit, cuvantul Domnului. In aceasta perioada a scris si rostit „Comentariul Evangheliei la Sfantul Matei”. In exegeza biblica, el cauta si foloseste, mai intai, sensul literar, face consideratii gramaticale, lingvistice, pentru el, Sfanta Scriptura era cartea pe care o stia pe de rost, o citea, o explica, comenta si recomanda tuturor, citirea ei.

Cea mai mare parte a cartilor Vechiului si Noului Testament, au fost comentate si explicate, cea mai interesanta personalitate a Bisericii fiind Sfantul Apostol Pavel, caruia ii adreseaza cele mai profunde, vii si pilduitoare cuvinte de lauda, aproape la fiecare predica rostita, pomeneste si citeaza, cu drag, pe Apostolul neamurilor.

          Cu o imaginatie prolifica, uimitoare, intra in dialog cu sfintii, cu sentimentele lor, pe care si le insuseste, apoi le transmite, cu o vitalitate a carei emotie si afectivitate te copleseste.

Graitor este episodul urmator petrecut si relatat de ucenicul sau Proclu: „noaptea tarziu, cand grijile scaunului arhiepiscopal nu-l mai tulburau, Sfantul Ioan Gura de Aur se inchidea in camera de lucru si talcuia Epistolele Sfantului Apostol Pavel. Camera nu avea alt mobilier, decat un pat modest, o masa si un scaun, iar ca podoabe, sfintele icoane, printre care icoana Sfantului Apostol Pavel; la aceasta icoana isi indrepta necontenit ochii cand talcuia cuvintele marelui Apostol. Dupa ce a talcuit mare parte din ele, Ioan a fost cuprins de oarecare indoiala. Oare a inteles el bine cuvintele marelui Apostol? Si s-a rugat, staruitor, lui Dumnezeu, sa-i arate, intr-un fel, de-i sunt placute explicarile lui. Intre timp, un om de stat, a cazut in dizgratia imparatului, cerand ingaduinta Sfantului Ioan de a-l primi sa-si spuna durerile. Ioan a incuviintat, iar pentru a se ascunde de dusmanii lui, omul de stat a hotarat sa mearga noaptea la locuinta sfantului. Intr-o seara a venit si l-a rugat pe secretarul sfantului sa-i anunte sosirea. Inainte de a intra in camera, uitandu-se printr-o crapatura a usii, a vazut un barbat care, in spatele sfantului, aplecat spre el, ii soptea ceva. A cautat sa auda despre ce se vorbea, dar nu a inteles nimic, vazand ca nu pooate intra, s-a dus si i-a spus curteanului sa vina a doua zi, pentru ca deja a tocat pentru slujba de noapte; deoarece Ioan isi incepe rugaciunea, care dureaza pana in zori. A doua oara s-a petrecut acelasi lucru. Mirarea secretarului era mare: cine putea fi strainul care intra neobservat in camera stapanului sau? Peste cateva zile, Ioan si-a amintit de slujbasul imparatesc, si chemandu-l pe Proclu, secretarul sau, l-a intrebat daca nu l-a cautat cineva. Acesta i-a raspuns afirmativ, insa, pe cand istorisea, a privit icoana Sfantului Pavel si, mirat peste masura, a spus lui Ioan ca cel ce vorbea cu el, in fiecare seara, este cel zugravit in icoana. Asa a aflat Santul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu i-a ascultat cererea, trimitand pe autorul Epistolelor sa-i dicteze talcuirea.”

In Antiohia se ocupa de catehizarea celor ce urmau sa primeasca taina Botezului, vorbea neincetat, in fiecare duminica si sarbatoare, iar, in Postul mare, in fiecare zi. Temele predicii lui erau variate, polemiza cu ereticii, manihei, marcioniti, anomei, cu evreii, carora le demonstra ca adevaratul Dumnezeu este Mantuitorul Iisus Hristos, comenta Scriptura, nu-i lipsea aplicabilitatea ei la viata zilnica crestina, preamarea pe sfinti, cu predicile sale, castigand sufletele vestitei cetati a Antiohiei, dragostea de oameni, si mai ales, de cei striviti de greutatile zilnice, de cei sarmani si bolnavi, de aceea, un contemporan, l-a numit „ambasadorul saracilor”.

 In anul 387, cand cetatea s-a rasculat din pricina cresterii impozitelor, darmand statuile imparatului, in acele zile, cand cetatea urma sa fie distrusa pentru crima, aspru pedepsita, de „les majestatis”, Sfantul Ioan a rostit, mangaind si incurajand, cu cele 21 de omilii la statui, poporul disperat. Pentru a dobandi iertarea si achitarea, episcopul Flavian, in ciuda batranetii, pleaca, pentru a se arunca la picioarele imparatului Teodosie, spre a cere mila, iertarea pastoritilor sai. Cu ajutorul lu Dumnezeu, orasul a fost salvat.

In timpul celor 12 ani de misiune in Antiohia, numele sau a ajuns pana la capitala Imperiului, Constantinopol, iar cand toti se gandeau ca locul episcopului va fi luat de Ioan, Dumnezeu a randuit ca viata lui sa ia o alta cale, pentru slava Bisericii.

In 397 moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului. Prin randuiala dumnezeiasca, Ioan este chemat, si, la 17 decembrie 397, este hirotonit episcop al marii cetati. Odata cu venirea lui, incepe viata de martiriu.

Pentru revigorarea vietii Bisericii a luat masurile ce se impuneau, a zidit spitale, case pentru saraci, a luat masuri, interzicand clericilor sa aiba, sub acelasi acoperis, calugarite, pe acestea trimitandu-le la manastire, a readus la ortodoxie pe goti, care erau arieni, a poruncit ca slujbele lor sa se tina in limba materna.

Masurile administrative luate au creat dusmani si multe nemultumiri. Cei mai nemultumiti au fost oamenii politici, ce erau obisnuiti cu mese si bancheturi, ce li se ofereau de predecesorul Nectarie, fost senator. Au nemultumit pe clericii abuzivi si arghirofili, pe calugari si calugarite, carora le-a fost interzisa cersetoria, au nemultumit pe unii episcopi simoniaci, pe care i-a si caterisit, au nemultumit pe imparateasa Eudoxia, corupta si intriganta.

Eutropiu, un prim-ministru al imparatului Arcadie, lupta sa ridice dreptul de azil al Bisericii, care, pana astazi, in vestul Europei il au Bisericile, care nu au cunoscut perioada comunista, asa cum a fost la noi, cand Biserica a fost deposedata de toate drepturile ei. Nu dupa mult timp, datorita abuzurilor, Eutropiu, cel care suprimase dreptul de azil al Bisericii, cade in dizgratia imparateasca, si, pentru a-si salva viata, s-a refugiat in Biserica. Aici tocmai predica arhiepiscopul Ioan. Soldatii imparatesti cer pe Eutropiu, dar arhiepiscopul refuza sa-l dea, insa rosteste celebrul cuvant: „Desertaciunea desertaciunilor, totul este trecator in aceasta lume, ieri Eutropiu prigonea Biserica, astazi cerseste viata de la cea prigonita, ieri cauta capul arhiepiscopului Ioan, astazi cerseste, in genunchi, la picioarele Lui”.

Adanc miscat, Eutropiu va parasi Biserica, insa soldatii, prinzandu-l, l-au decapitat, prilej pentru Ioan de a arata si invata urmatoarele: „in Biserica de ramanea, cele doua vieti le salva, pe cea trecatoare si pe cea vesnica, acum, de amandoua s-a lipsit, si cu cei rai s-a socotit. Cine ramane in Biserica este salvat si aici are adevarata vietuire.”

Cuvantul Sfantului Ioan era cald, cursiv, tinea incordata atentia celor ce-l ascultau, se servea de exemple vii, de figuri de stil, cele ale Vechiului Testament erau interpretate si explicate ca fiind implinite in epoca harului Noului Testament. „Corabia lui Noe avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare, prin corabie era preinchipuita Biserica, prin porumbel Duhul Sfant, prin ramura de maslin dragostea lui Dumnezeu fata de neamul omenesc, semnul pacii si al impacarii”. (Omilii la Facere, trad. in lb. Romana de Pr. D. Fecioru, p. 328)

Cuvantul, adresat oamenilor, a fost vocatia si implinirea misiunii lui. Contemporanii ce-l ascultau, adesea spuneau: „din buzele lui ies cuvinte mai dulci decat mierea”, fiind numit, un nou Homer, al oratorilor. El cunostea si-si insusise, de la marii sai profesori, arta si elocinta oratoriei, incat nimeni nu i se putea compara. Cand a fost intrebat profesorul sau, Libanius, pe cine ar lasa la catedra in locul sau, el a raspuns: „pe Ioan, fiul Antuzei, dar mi l-au luat crestinii”.

 In cei sase ani de episcopat in Constantinopol a terminat de interpretat Epistolele Sfantului Pavel catre Coloseni, I si II Tesaloniceni, Evrei, cartea Faptele Apostolilor si celebrul „Comentariu la cartea psalmilor”. Opera exegetica este imensa, alcatuita in 18 volume din „Patrologia cursus completus seria graeca”. Peste 700 de predici s-au pastrat, ele fiind practice, pe diferite teme, multe fiind de o actualitate prezenta si astazi.

„De ai deprindere la pacate, sa pui asupra ta frica de Dumnezeu si de chinurile vesnice, si le vei birui cu adevarat. Ce osteneala este sa nu tii manie fata de cel ce te-a suparat pe tine. Ce osteneala sau durere este sa te rogi lui Dumnezeu, Celui ce-ti da, si sa ceri, multime de bunatati, cu osardie? Ce durere ai sa nu zici nimanui un cuvant rau? Ce impiedicare este a lepada invidia si vrajba? Ce osteneala este de a iubi pe aproapele? Ce vei patimi daca nu vei gasi cuvinte de rusine, nici nu vei cleveti, nici nu vei defaima? Ce impiedicare sa fii milostiv? Ca daca postesti si flamanzesti, sa arati aceasta cu fapta: adica, de vei vedea pe cel sarac, sa-l miluiesti, de vei avea un vrajmas, sa te impaci cu el, daca ai prieten bogat, sa nu-l invidiezi, de vei vedea frumusete femeiasca, sa nu o poftesti. Ca nu numai gura sa posteasca, ci si ochiul si auzul, si mainile si picioarele, si toate madularele trupului tau. Iarasi iti spun, sa ne rugam in tot locul ca Dumnezeu, ascultand rugaciunea noastra, sa se milostiveasca spre noi”.

 Iar un alt cuvant al sfantului ne invata urmatoarele: „Ascultati pe Domnul, Care zice: Cel ce va asculta pe voi, pe Mine ma asculta, iar cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada” (Luca 10, 16). Cel ce va huleste pe voi, pe Mine ma huleste. Nu fratilor, nu se cade oilor sa-si huleasca propriul pastor, caci el in toate zilele, pentru tine si pentru fratii tai se roaga. Deci socotind toate acestea, sa-l cinstim pe el in tot chipul, ca pe un parinte. Iar de vei zice, „este pacatos si rau”, sa stii ca nu ti se cade tie sa-l judeci. Pentru ca, chiar si Pastorul cel bun de s-ar ruga pentru tine lui Dumnezeu, la ce ar folosi, daca tu esti necredincios? Ca toata lucrarea este a lui Dumnezeu. Iar preotul numai deschide gura sa, insa toate lucrarile sfinte le savarseste Dumnezeu” (Proloage p. 480)

Pe cat a fost cel mai mare orator al Bisericii, pe atat a fost de mare pastor sufletesc. A cautat, ca nimeni altul, sa invete, convingand sufletele sa mearga si sa ramana statornice pe calea Bisericii.

Astfel, ne invata, convingandu-ne: „cand Biserica lui Dumnezeu te cheama la rugaciune, sa lasi lucrurile cele pamantesti si sa te sui la cerul cel pamantesc, cu toata inima. Sa mergi la hrana cea sufleteasca precum Petru si Ioan la mormantul Domnului. Iar acolo fiind, sa te straduiesti sa izgonesti toata mania, si asa puterea rugaciunii va lumina ca soarele. Sa nu zici: am gresit mult si sunt pacatos, nu deznadajdui, ci inceteaza de a mai gresi de acum inainte, si, cu puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi rusinat. Daca vrei sa ai pocainta adevarata, apoi, sa o arati pe ea si cu fapta. Adica, de te caiesti de mandrie, arata smerenie, de te caiesti de betie, arata pazire, de te caiesti de desfranare, arata curatie. Caci zice Scriptura: fereste-te de rau si fa binele (Psalmul 33, 13). Preotilor lui Hristos, propovaduitorilor Cinei Lui celei de taina si impartitorilor Trupului Sau, cinste sa le dai. Episcopilor sa-ti pleci capul si sa-i rogi sa-ti dea tie binecuvantarea lor. Sa iubesti pe Domnul tau din tot sufletul, pentru ca frica Lui sa fie in inima ta. Fii cinstitor de oameni, celui mahnit mangaietor, rabdator in ispite, milostiv si indurat fata de saraci, primitor de straini, flamand si insetat de dreptate, linistit si neiubitor de slava, nici iubitor de avere, nici mandru, ci de Dumnezeu temator, gata la implinirea poruncilor Lui. Asa vei fi fiu al Evangheliei si fiu al Invierii si mostenitor al vietii ce va sa fie!”

Sfantul Ioan Gura de Aur a fost neintrecut in sfintenia vietii lui, apostol al milosteniei si grijii fata de saraci, a condamnat avaritia, zgarcenia si lacomia. „A da unui sarac inseamna a da lui Dumnezeu!”

Suferintele sale, provocate de puterea trecatoare lumeasca, le-a primit cu multumire si curaj. El nu a indemnat la revolte ci, la atacurile dusmanoase ale diavolului, prin diferiti slujitori ai sai, a raspuns, cu incredere in ajutorul lui Dumnezeu. La toate acuzatiile a ramas resemnat, binestiind ca, pentru toate, exista o dreapta si neintarziata rasplatire. A facut calea exilului in conditii extreme, cu atacuri neincetate ale talharilor si cu duritatea soldatilor.

In anul 407, dupa ce a savarsit Sfanta Liturghie a rostit: „slava lui Dumnezeu pentru toate!”, si, dupa ce si-a facut semnul sfintei cruci, a parasit aceasta inselatoare viata.

 In urma plecarii lui de aici, episcopul Adelfie marturiseste ca s-a rugat lui Dumnezeu sa-i arate locul unde se afla Ioan. Intr-o noapte, a cazut in extaz si a vazut un barbat frumos la chip, care l-a dus intr-un loc plin de lume. Acolo a vazut pe sfintii Bisericii, dupa ce s-a uitat, a plecat foarte trist. La iesire, cel ce-l insotise, l-a intrebat, de ce este trist? Nimeni din cei care vin acolo nu trebuie sa mai fie tristi! El i-a raspuns: „nu am vazut, cu ceilalti, pe preaiubitul meu Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului”. Acela l-a intrebat: „vorbesti de Ioan, dascalul pocaintei?” Da, i-a raspuns el. „Pe el, pe Ioan cel cu Gura de Aur, nu-l poate vedea un om in trup, pentru ca el este unde este tronul Stapanului! Sfantul Ioan Gura de Aur sa ne lumineze, ajutandu-ne sa-l urmam, implinind cele invatate de el!”

Orice om poate deveni sfant, cu conditia sa-L iubeasca si sa-L slujeasca, urmandu-L pe Iisus Hristos. Ioan Gura de Aur a stiut aceasta, din tineretea lui. El ne invata: „sa imitam fratii mei, pe marele Apostol Pavel, caci a fost un om cu aceeasi natura ca si a noastra, dar pentru ca a aratat o asa mare dragoste pentru Hristos, a intrat in ceruri si acum este cu ingerii. Daca vreti sa va siliti si sa va aprindeti in voi aceeasi flacara, l-am putea imita pe acest sfant Apostol. Daca acest lucru ar fi fost cu neputinta, el nu ar fi spus: „fiti imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Hristos” (I Corinteni, 11, 1)”.

Sfantul Ioan Gura de Aur este un imitator al Mantuitorului Hristos. In toata viata lui, a luptat pentru a castiga sfintenia. A fost o lupta cumplita, deoarece a invins fiecare parte a trupului sau, nimicind fiecare dusman, care-l impiedica sa atinga cerul. A doua lupta a fost cea pentru Biserica, pentru a-i aduce pe oameni si a-i castiga pentru Biserica. Sfintenia vietii lui a cucerit-o prin daruire totala si slujire neobosita, neincetat cautand sa inalte Biserica ce o slujea, impreuna cu oamenii, deasupra pamantului, mai aproape de ceruri, unde oamenii sunt impreuna cu ingerii, care impreuna slujesc, bucurandu-se de o bucurie nesfarsita.

In taina Sfintei Liturghii, care-i poarta numele si lucrarea, descoperim mereu puterea de viata si biruinta, care ne cheama sa-i urmam lui, asa cum si el L-a urmat pe Mantuitorul Hristos. Sfintenia vietii lui ne obliga sa o imitam, asa cum a facut-o el. In constiinta Bisericii, el este martir si mare orator. Gura lui, cea de Aur, nu inceteaza sa vorbeasca si astazi, sa fascineze, motiveze, sa schimbe vieti si sa cerceteze constiinte, trezindu-le din amorteala atotsuficienta. Fara prezenta lui, Biserica ar fi fost mai saraca si mai lipsita de atatea impliniri, realizate de acest mare sfant.

Dupa plecarea de aici, sfintele sale moaste au fost luate, in 1204, de cuceritorii cruciati si impartite. Toate s-au petrecut pentru a repara ceea ce este separat, unitatea Bisericii, cea din Rasarit si cea din Apus. Prin mijlocirea sfantului m-am facut vrednic ca, in anul 2004, sa fiu prezent la intoarcerea lor, din vechea Roma, in cea noua, si sa ma inchin lui, fagaduindu-i sa-l urmez in toata puterea slujirii incredintate. Sfintenia este destinata tuturor, sa alergam pe calea sfintilor, pentru a fi asemenea lor!

sursa:episcopiahusilor.ro

Pe aceeași temă

Cele mai citite

spot_img